Profesorul de geografie (am uitat să spun cum îl cheamă, îl cheamă Mihai Ştefăniţă Ficus, un nume predestinat, ţinând cont că mama lui i-a umplut garsoniera cu ghivece cu ficuşi şi aloe), ţine foarte mult la ceea ce face, adică la orele sale, adică la cele 50 de minute în care le vorbeşte puştanilor despre munţii şi apele din ţară şi de aiurea, de pe glob, deşi de cele mai multe ori o ia pe arătură, trecând de la afluenţii Dunării la saxofonul lui Boris Vian şi la câinii lui Cehov, Chinină şi Bromură. Nu e foarte tragic, nu înseamnă că e un profesor slab sau că elevii vor ajunge la BAC slab pregătiţi, pentru că oricum ei sunt ocupaţi cu sms-urile, rujatul şi pieptănatul, şi din când în când, şocant, câte unul îşi face tema la mate sau informatică. Oricât de atractiv le-ar vorbi de Vf. Omu, copiii din ziua de azi sunt deştepţi şi nu-i poţi păcăli că e mai mult decât o stâncă roasă de vânt, aşa că sunt mult mai interesaţi de orele de Info (că tot au calculatoare acasă şi stau ore pe Internet), şi de engleză (că doar s-au născut cu MTV-ul lângă leagăn). Însă bietul Mihai Ştefăniţă Ficus nu ştie asta, deşi e tânăr, are ochii de văzut şi urechi de auzit. Nu e autist, cum cu răutate i-a spus ultima lui iubită, femeie rea care se săturase să mai ude ficuşii şi să-şi culeagă sutienele de pe ghivecele cu aloe, şi să meargă în week-end-uri în Piatra Craiului, că doar ea nu e capră de munte, e capră de oraş, gingaşă, genunchii ei nu vor să fie juliţi iar picioruşelor îi stau bine în pantofi cu cioc alungit şi cu tocuri, şi nu în bocanci. Oricum nu-şi mai amintea cum de a ajuns să-şi piardă vremea cu el.
Mda, dar să lăsăm mărunţişurile, să vedem ce idee aşa zis măreaţă i-a trecut lui prin minte, în cancelarie, într-un colţ, strâns lipit de profu' de română, care ca de obicei îşi masa rădăcina nasului şi-şi privea preocupat încălţările. Ei doi se înţeleg bine pentru că niciodată nu-şi vorbesc. Oricum, aşa, fără motiv, lui Mihai Ştefăniţă Ficus i-a trecut prin minte că orele lui ar fi mai captivante pentru copiii dacă le-ar prezenta diapozitive sau fotografii cu Vf. Omu, Dunărea şi Amazonul, cu vulpi, urşi şi lupi şi alte lighioane de pe la noi, aşa că de la ultimele două ore a chiulit, a plecat acasă şi-a luat Smena (un aparat foto rusesc bun dacă nu ţii neapărat ca urşii să se vadă clar în poze), apoi s-a urcat în autobuzul care l-a dus în Zărneşti, la poalele Pietrei Craiului, şi de acolo a mers mult pe jos, pe un drum ce se remarcă prin lungimea lui, i-a salutat politicos pe ciobani şi pe văcari şi aceştia l-au salutat la rândul lor. Ajuns la poarta pe care scria Proprietate Privată, şi observând că britanicii (care au plecat din Londra lor doar ca să pună zgărzi cu emiţătoare lupilor noştri) nu erau în cabană, nu s-a impacientat ci a sărit gardul fără să-şi rupă pantalonii şi fără să cadă în balta lătăreaţă. Ca o paranteză, fără să fie naţionalist, profu' de multe ori s-a gândit la faptul că englezii ar fi trebuit mai bine să aibă grijă de lupii lor, nu să-i omoare pe toţi, ca apoi să cerşească fonduri şi să se ducă în alte ţări să pună zgărzi la lupii altora. Că doar nici un român nu s-a dus în Anglia să se ia de oile şi poneii lor, avem şi noi oile noastre pentru că am avut grijă de ele şi nu le-am împuşcat. Şi oricum nu ne-ar trece prin minte să punem zgardă cu emiţător la mioriţe şi la berbeci, doar nişte domni de la Bucureşti, incitaţi de nişte domni de la Bruxelles, n-au avut ce face decât să poruncească ţăranilor să facă paşapoarte la vaci şi să le bage măgarilor microchipuri în urechi. Nu-i plac deloc astfel de lucruri, deloc, deloc, îl scot din sărite atunci când nu e melancolic şi nu-i mai pasă de nimic. Lui îi plac măgarii nepângăriţi şi vacile fără paşaport. Şi mie la fel, dar nu are relevanţă ce-mi place mie.
Lupii erau plecaţi pe coclauri, că doar nu ştiau de vizita lui, şi oricum, chiar dacă i-ar fi anunţat englezii din timp, n-ar fi priceput că ei doar de puţină vreme au auzit vorbe fonfănite pe nas, sunt obişnuiţi doar cu înjurăturile neaoşe ale ciobanilor, aruncate din bojocii afumaţi de ţigări Carpaţi. Văzând că nu se apropie nici un lup de cel de-al doilea gard de sârmă, a comis un fapt ruşinos, adică a urlat ca dânşii, dar nu e bai, că nu era nimeni pe acolo să-l audă, decât coţofene, şi ele râd de oricine, e un fapt ştiut. Şi culmea, au venit!!! Nu ştiu cum naiba... Profesorul Mihai Ştefăniţă Ficus nu ştie să urle ca lupul, uneori doar încearcă, în mod patetic, şi nu reuşeşte, sunetele sunt jalnice, toţi colegii lui de cancelarie ştiu asta, şi elevii, când ultima dată a făcut o demonstraţie în faţa clasei despre sunetele de împerechere scoase de lupul cenuşiu. Întâi a sosit femela, apoi, gelos, masculul.
Din păcate pentru proiectul profesorului, aceştia arătau destul de amărâţi, aproape jigăriţi, iar ţinând cont că i-a pozat prin gard, momindu-i cu grăunţe uscate pentru câini, ar fi putut să rămână în Braşov şi să pozeze alţii mai arătoşi la grădina zoologică. Nu l-a dus mintea. A stricat trei filme pe ei, chiar aşa, degeaba, şi nici una dintre poze nu e mai acătării, în multe se vede doar coada lupoaicei, în altele lupul nostru carpatin are o figură bleagă, ceea ce Mihai Ştefăniţă nu acceptă la ora lui de geografie, oricum, un dezastru a ieşit.
Singurul succes a fost că a pozat la plecare, într-o doară, o jumătate de oaie, adică o oaie care zburda pe păşune, dar nu a intrat toată în cadru. Dar ce să facă cu jumătatea de oaie la ore?? Pe ce adolescent normal din zilele noastre îl interesează oile şi lupii blegi?
La întoarcere, în autobuz, a cugetat şi şi-a dat seama unde a greşit. În primul rând lupii jinduiau după oaie şi nu după Pedegree-ul scos din buzunare, că nu-s potăi de apartament, iar elevii s-ar fi uitat atenţi la pozele atractive, pline de acţiune.
Primul cadru: Oaia zboară artistic peste gardul ruginit, fiind ajutată în prealabil la catapultare de profesorul nostru.
Poza a doua: Oaia prăbuşită pe iarbă, cu cele două picioare din faţă frânte, iar în planul îndepărtat lupii şocaţi de norocul nemaipomenit care li se întâmpla.
Poza a treia: Masculul şi femela se înfruptă din trupul oii, sfâşiind şi dând din cap. (păcat că în fotografii nu se pot auzii behăiturile, mârâiturile şi sunetul de carne ruptă de pe oase).
Poza a patra: În prim plan botul plin de sânge al femelei, cu colţii albi sclipind uluitor, ţinând cont că nu foloseşte pastă de dinţi.
Poza a cincea: Masculul călare pe oaie, scăldat într-o baltă de sânge, cu un maţ ieşindu-i din bot, maţ desigur umplut cu iarbă.
Şi tot aşa, până la cadrul 36, când n-ar mai fi rămas nimic din oaie, decât copitele.
Mihai Ştefăniţă Ficus e conştient că a ratat totul, şi că elevii vor râde de el dacă o să le arate pozele cu oaia ce zburdă pe pajişte, sănătoasă şi neprihănită, şi cea cu lupul bleg, de după gardul ruginit. La dracu', mai bine îşi dă demisia decât să se mai facă de râs. Şi aşa a făcut! Şi-a dat demisia.