Cifre in delir. Casa Poporului / House of the People. When Big is not Beautiful

Ne era frig. Ne era foame. În jurul nostru, o maladie necruţătoare ne distrugea oraşul. Cuvântul "speranţă" nu trezea ecou, murea cu foşnet moale izbindu-se de pereţii dureroşi ai craniilor noastre.
Blestemul era printre noi. Măcina destine. Din groapa prăfuită, se ridica în mijlocul oraşului, cu fiecare zi mai înalt, cu fiecare zi mai flămând de vieţi, urât la înfăţişare şi urât de oameni. Vorbea o limbă de nebun, pe care n-o înţelegeam.
Cu toate acestea, speranţa trăia, şi a învins. Blestemul a rămas, dar şi-a pierdut puterea.
Acum nu mai e decât un semn. Dincolo de urât şi de frumos, dincolo de folositor şi de nociv, un semn care spune că suntem sortiţi să supravieţuim.
Un semn care va povesti celor ce vor veni despre cei care-au fost. Nu despre Ceauşescu, nu despre arhitecta lui, nu despre cei care au comandat, ci despre noi, cei ale căror vieţi au fost material de construcţie pentru marele semn al oraşului.
Oasele meşterilor înghiţiţi de şantier sunt acum bronzuri şi coloane. Anii noştri grei s-au prefăcut în lespezi de marmură, zilele în ornamente complicate cioplite-n piatră, ceasurile de tristeţe în draperii brodate cu aur. Lacrimile noastre adunate scânteiază din candelabre de cristal.
O moştenire. Lăsată viitorului de noi, cei care am plătit atât de scump pentru ea. Noi, poporul.
Despre toate acestea povesteşte Ioana Ieronim.
Despre noi şi despre Casa care s-a numit pe nedrept "a poporului", care a pierdut acest nume şi care, poate, cândva, şi-l va recăpăta. Pe drept. Atunci când copiii se vor fugări vesel pe coridoarele nesfârşite, când încăperile glaciale vor răsuna de râsete, când îndrăgostiţii se vor înălţa spre cer prin plafonul deschis al Sălii Unirii şi când vişinii şi merii vor creşte în sălile în care se ciorovăiesc acum parlamentarii.
Casa poporului...

O carte de bucureştean, alcătuită cu un fel de sens exasperat al datoriei faţă de acest obiect inconfortabil. (Ioana Ieronim)


CASA POPORULUI:
Mai mare decât Marea Piramidă din Giza.
Cea mai mare clădire administrativă după Pentagon.
Cea mai masivă după Templul Şarpelui cu Pene din Teotihuan.
De 7 ori cât Versailles.
Cea mai grea clădire din lume.
Anual se scufundă 6 mm.

Volum: 2.550.000 m³
Înălţime: 92 m sub pământ; 86 m deasupra.

Ocupă, cu ambianţa, peste 7 km² din oraş: suprafaţa Veneţiei.

Cea mai scumpă clădire administrativă din lume.
Estimare în 2006: 4 miliarde dolari.
Costurile reale nu se pot stabili.

Magnatul media Rupert Murdoch vrea să cumpere Casa Poporului în 1990.
Oferă 1 miliard de dolari. Refuzat.
Japonezii oferă mai mult. Refuzaţi.
Nu ne vindeam ţara.
S-a propus transformarea clădirii în cel mai mare cazinou european, parc tematic Dracula, muzeu al comunismului, mall.
N-a fost.

Senatul, Camera Deputaţilor, Muzeul de Artă Contemporană, Curtea Constituţională, Centrul Internaţional de Conferinţe, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, tot ce funcţionează aici utilizează abia 30% din clădire.

Construcţia nu este încă finalizată (A.D. 2016).

Încălzirea şi electricitatea costă mai bine de 6 milioane dolari pe an: cât un oraş. Cifra nu include celelalte cheltuieli de întreţinere.
Cel puţin 1.000 de oameni asigură curăţenia zilnic.
CASA POPORULUI ARE:
1.100 încăperi (alte surse citează 5.100). Finisate şi folosite, cca 400.
12 etaje deasupra pământului.
8 niveluri dedesubt, inclusiv bunker anti-atomic.
20 km tunele subterane, multiple linii de fugă.
O linie de fugă sus: deschizând luminatorul din sticlă şi bronz aurit, un elicopter poate ateriza şi decola din Sala Unirii.
Sala Unirii: 2.200 m². 16 m înălţime.

Acustica: bună conducătoare de aplauze.
Se fac demonstraţii cu grupurile de vizitatori. Merită experienţa.

MODELUL: Pyongyang, Coreea de Nord.

MATERIALELE, în totalitate româneşti:
1 milion m³ de marmură.
1.000 t bazalt.
3.500 tone cristal, în cele 2.800 de candelabre. Toate lucrate la fabrica de sticlă din Mediaş (înfiinţată 1922, definitiv închisă 2015). 700.000 tone oţel şi bronz (uşi, candelabre, capiteluri).
100 kg folii de aur
Aproape 1 milion m³ lemn - nuc, stejar, cireş, ulm, sicomor.
3.500 m² piele.
220.000 m² de covoare din lână, unele ţesute direct în sălile uriaşe ale noii construcţii. Lucrate de fabrica din Cisnădie (înfiinţată 1874, închisă definitiv 2010). Enorme cantităţi de draperii din catifea, brocart, împodobite cu fir de aur şi argint. Unele au fost lucrate la Mănăstirile Agapia şi Văratec. Excepţie la materialele româneşti: anume uşi spre Sala Brătianu sunt un dar din partea tiranului african Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, cel care, în ţara lui, şi-a construit un "Versailles al Junglei".

Clădirea este proiectată să reziste la cutremure până la 9 grade Richter.
Bunkerul rezistă la atacuri succesive cu 2 bombe atomice şi rachete... Numeroase accidente de muncă. Se vorbeşte de mulţi morţi: 27, 3.000, 20.000...
Nu lipsesc legendele.

***

Ioana Ieronim

Şi câinii lăsaţi în urmă de cei care duceau în micile apartamente de bloc
puţinul din fosta gospodărie, cât putea să încapă: 10 m² de persoană, stas.

Urlând a pustiu, câinii au rămas în urmă, păzind petecul de pământ răscolit pe care le fusese casa.
Bocetul sfâşietor după stăpânii care nu mai erau.

Unii câini au murit nedezlipiţi de fantasma casei pe care continuau să o vadă, cu ochi rătăciţi.
Alţii şi-au reinventat un rost, alergau disperat după maşini, după autobuze, să gonească de lângă oameni primejdia, urâtul.

O generaţie-două mai târziu, au ieşit la iveală reflexe vechi ale supravieţuirii. Câinii s-au adunat în haite. Au devenit haite citadine, uneori ucigaşe: mai ales noaptea. Fiindcă noaptea e o altă ţară.

Câinii noştri comunitari traversează bulevarde, respectă semaforul.
Stau pe lângă căutătorii în gunoaie, împart cu ei bunătăţile din adâncul ghenei. Îşi aleg noii stăpâni, oameni fără adăpost, alături de care dorm în stradă. Cerşesc împreună, câine lângă om. Se încălzesc unul pe celălalt, oricât ar fi gerul de mare. În ganguri, pe trotuare, pe guri de canal aburinde.


În Sala sporturilor Giuleşti s-a montat o instalaţie nemaivăzută în lume. Întrucât ambele "genii ale Carpaţilor" nu pricepeau o iotă din planurile de urbanism, s-a migălit cu imensă trudă la macheta 1/1000 a întregului perimetru central al Bucureştiului, cu străzile, blocurile şi monumentele importante redate în relief şi cu anumite detalii, din polistiren. Peste această machetă, de 20×20 m, ce semăna cu un uriaş podium de box, s-a confecţionat un pod rulant acţionat electric, de pe care tovarăşul şi tovarăşa apăsau pe butoane şi, amuzaţi, se plimbau înainte şi înapoi, înarmaţi cu nişte baghete lungi din vârful cărora se năşteau indicaţiile... De pe podeţul umblător cei doi se târguiau pentru a stabili "cele mai judicioase soluţii arhitecturale şi urbanistice" ale noului Bucureşti...
Se juca şah şi ţintar pe harta oraşului.
Ceauşescu muta biserici pe machetele ce i se prezentau, distrugea cartiere întregi cu uşurinţa mişcării pionilor şi nebunilor pe tabla de şah. Locatarii caselor proscrise se trezesc în zori cu tabla smulsă de pe acoperişuri, fac câte un transport, două, de mobilă, de haine, de tot ce se mai poate salva, dintr-o gospodărie de-o viaţă, ducându-le în micile apartamente şi când revin găsesc pereţii prăbuşiţi şi necunoscuţi cotrobăindu-le printre lucruri. S-au petrecut tragedii. Unii au murit de supărare, alţii s-au sinucis. Blocurile noi în care sunt repartizaţi au pereţii încă umezi, nu s-au făcut racordurile la instalaţii, lifturile nu funcţionează.

Ioana Ieronim

Inima oraşului alunecă, pământ lunecos, pe ape freatice, cu oamenii în bejenie,
pleacă la vale inima oraşului, sub deal tăiat se îngroapă cu uliţe unde casele,
până la demolare, abia se vedeau dintre meri, cireşi, piersici, gutui

case cu pivniţi profunde, grădini nenumărate - corn al abundenţei,
brâu verde încingând oraşul

dădeau rod pentru oameni aceste grădini, hrăneau mulţime de oameni
- acum pe locul lor sunt blocuri-blocuri care îmbătrânesc repede şi urât

uliţele cu pomi rotaţi pe margine, tei şi Mâna-Maicii-Domnului
rămân fantasma celor mereu mai puţini care le poartă în minte

inima oraşului se despleteşte, se ascunde, se adună silnic, se mută,
oasele strămutate când nebunul conducător porunceşte
lacuri suspendate,
se cufundă inima oraşului cu oseminte lăsate în urmă
strivite sub beton, peste care năvălesc apele.
Primăvara cresc lăstari în jur, revărsări de floare
chiar dacă şenile de buldozer le vor face iar una cu pământul

inima oraşului zboară în patru zări
cu pulberile care până ieri au fost case
inima oraşului sângerează în cuva cu beton clocotit
îngheţat deasupra, în iarna cea mai geroasă, din '84.

Muncitorul amestecă puţin prin cuva ajunsă la etaj,
trânteşte la normă mortarul pe pereţii blocului
din care la primăvară
se vor desprinde mari bucăţi, peste cei mutaţi aici cu sila.

Ehei, inima oraşului petrece până în zori sub orgile de lumini,
sub reclame luminoase, în clădiri care-au aşteptat îndelung demolarea
iar în zilele noastre stau singure să cadă:
sub aripa unui înger de stuc, uitat de stăpâni, un pom a prins rădăcină.

Inima, inima ce căzu din nou când au prăvălit astă-noapte
mândra vilă din vecini, abia renovată

Inima oraşului, inima
care sperase că Ceauşescu a luat cu el, unde s-a dus,
relele toate.