Sara bună a lui Crăciun

Trebuie să spun, în ciuda duducilor sclifosite profund oripilate, că îndeobşte cocoşul mai trebuie şi tăiat înainte de a-l face borş sau friptură, nu sare singur în piftie. Fariseilor, care vă daţi "sensibili" şi, în acelaşi timp, vă îndopaţi cu cărnăreturi (asta cît vă va mai permite Norma globală unificatoare, căci, sub presiunea marx mediei şi a opiniei publice planetare ce se autosugestionează, viitorul pare al vegetarianismului totalitar "liber consimţit", ca să zic aşa), am să afirm ceva greu înghiţibil pentru mulţi: Mie îmi place să tai găinile sau cocoşii, iar tăiatul porcului îmi produce adevărate delicii, o stare de furor, după vorba strămoşului latin, un extaz aş îndrăzni să zic. Uite că îndrăznesc, cu toate că ştiu că mă vor lua în colimator iubitorii de animale, care militează pentru acordarea drepturilor omului la primatele superioare şi sînt împotriva hainelor de blană la cucoanele putred de bogate (of, exploatatoarele astea!), dar tac mîlc, nu ştiu de ce, cînd vine vorba de hainele de piele ale motocicliştilor găşcari.

Dar să las consideraţiile astea pestriţe la maţe. Totuşi, e Ajunul Crăciunului, oameni buni!
Aşadar, fără cuget viperin, pregătesc bărdiţa şi merg să prind cocoşul. Ademenesc păsările cu o bucată de pîine, cocoşii se reped printre primii, aşa că am de unde să aleg. Pe cel negru de rasă Rhode Island, cumpărat de Mihăiţă acum doi ani, cînd rămăsesem fără cocoş, iar găinile, săracele, se puneau pe vine cînd treceam pe lîngă ele, fiincă ele nu-s fandosite şi ipocrite ca altele, spun prin gesturi ce vor - deci nu-l tai pe cel negru, că prea frumos cîntă, parcă anunţă Apocalipsa ce va să vină. Nici pe cel care sare gardul şi trece în grădină nu-l tai; e preferatul soţiei, aşa mare şi pămpălău cum e, cînd deschide uşa şi-i dă de mîncare la cîine, vine şi el în fugă, hop-ţop, cu mişcări de obez, ca un păsăroi rapace goyesc, şi înfulecă bot la cioc cu Bambu, cîinele. Mai este un cocoş cu moacă de degenerat, după creastă şi coadă mi se pare ambigen, hermafrodit, dracu' mai ştie cum; nu-l tai nici pe ăsta, că nu vreau, Doamne fereşte, să rănesc demnitatea transsexualilor. Nu mai rămîne decît al patrulea cocoş, nu atît de mare ca obezul care sare în grădină, dar bun-bunuţ pentru răciturile de Anul Nou.

Buun! Îl prind şi... la trunchi cu el! Harşti! dintr-o lovitură de bărdiţă - gata. "Atîta i-i viaţa", cum cîntă Leşe. Capul sare cît colo în lemne, iar trupul se zbate furios, izbindu-se de pămînt ca o jucărie automată stricată. Din gît ţîşneşte subţire un fir artezian purpuriu, apoi arteziana scade, cum scade serul ţîşnit din seringă după ce este evacuat aerul. Ciotul împurpurat al gîtului se mai mişcă o vreme, aşa cum în copilărie, cînd mă tăiam la deget, uitam de durere pentru că eram fascinat de şiroirea sîngelui trandafiriu pe degetul palpitînd, ce mi se părea că se mişcă, acoperindu-se încet-încet cu o platoşă de za porfirie.

Cocoşul rămîne ţeapăn, ca o buleandră aruncată în spuza însîngerată a zăpezii. Îl apuc de scurmuşe şi-l arunc în căldarea de tablă. Caut capul prin lemne - îl azvîrl tot acolo. Aduc din casă oala cu uncrop, apa e deja fiebinte-fierbinte, exact cum trebuie, pielea de cocoş e tare şi cîlţoasă rău. Torn apa peste cocoş. Pe urmă, cu un vătrai vechi şi ruginit, pe care acuma nu-l mai folosim decît pentru asta, cufund bine cocoşul în apa clocotită, îl buchisesc, îl sucesc, îl răsucesc cu vătraiul pînă penele se slăjesc bine, aşa zice mama.

Din fragedă copilărie mi-o amintesc aplecată asupra căldării, învîrtind găina sau cocoşul cu acelaşi vătrai, acum ruginit, să se slăjească penele... Şi Măicuţa Natură e aceeaşi: cu ceaţa ei alburie, cu chiciura de pe ramurile salciei (pe atunci era un străvechi păr), cu tufa de trandafir japonez, cu stratul de lalele, care aşteaptă cuminţi sub pămînt venirea primăverii. Mai las cocoşul o leacă în apă şi mă uit în jur. E vînt voios, nu rece. Însă pe deal pădurea vîjîie a iarnă. Clopoţeii pe care i-am agăţat de ţevile de gaz metan clincăne din cînd în cînd. Aud arar rafinata picătură a clopoţelului de aramă, dar şi sunetul tălăngii de oi, care sună misterios, ca într-un templu buddist. Salcia îşi vîntură nemulţumită pletele uscate şi îngheţate. La poalele ei căţelul roade cu rîvnă nişte ciolane de vită. De unde le-o fi adus? Printre norii întunecaţi se vede într-un loc o lumină învolburată, de nedescris. Acolo trebuie să fie luna, acum acoperită cu poclăzi de nori; sau poate ne urmăreşte de acolo, zîmbind, cealaltă Măicuţă, ogoindu-şi durerile bucuroase ale facerii Pruncului Sfînt.
Eiii! O să-mi vină greu să părăsesc lumea asta, oameni buni!

Urmează jumulitul cocoşului pe masa de lemn de afară, penitul, cum zice Maria mea ca la Baia Mare. Încep cu penele mari de la aripi şi de la coadă; cît cocoşul e cald, după aceea va fi mai greu. Treaba e migăloasă, singura operaţie care nu-mi place la tăiatul păsărilor. Dar s-a văzut viaţă numai cu plăceri? Mă amuz cu mîţele care, excitate de mirosul de sînge, caută înnebunite prin penele aruncate într-un lighen spart. Musette cea mică a uitat de sfioşenia ei obişnuită şi se urcă pe masă; îi arăt palma şi ţuşti sare jos. Am uitat să iau ochelarii. Pun cocoşul sub o oală, să nu dea mîţele la el, şi merg în casă după ochelari. Trebuie smulse şi cele mai mici tuleie, altfel carnea va mirosi urît. "Ah, ce gust minunat de găină!" spune un bucătar rotund în pîntec într-un clip publicitar prost tradus. Nu, gustul de găină e ca dracu', nu poate fi minunat. Găina pute. Gustul de carne de găină este minunat. Probabil traducătorul mănîncă numai copane gălbejite de pui congelaţi irlandezi şi nu ştie cum arată o găină adevărată.

Slavă Domnului, am terminat jumulitul! Scot căpăcelul de la ochiul mic al aragazului (căpăcel care, nu ştiu de ce, este numit de unii pară, dar pare că para nu-i ca para) din bucătăria de vară şi aprind. Firul cît degetul gros al flăcării se înalţă. Mai întîi pîrpălesc bine-bine scurmuşele; trebuie să se ia coaja portocalie de pe ele. Desprind bucăţi de coajă şi le arunc pe jos, la mîţe. Motanul Putin mîrîie înfundat, ameninţînd pe pisicuţa Musette, care a uitat cu totul de sfiiciune şi îi ia de sub bot rotocoalele portocalii ca nişte confetti. "Descalţ" cocoşul, sucind peste cap ghearele şi smulgîndu-le. Gheruţele mici rămase le voi tăia mai apoi cu cuţitul. Se văd tuleiele cum se fac tăciune şi pielea alb-gălbuie cum se strînge şi coace sub jetul flăcării. Nu aveam aragaz cînd eram copil, mama pîrlea găinile la foc de hîrtii şi rumeguş. Deh, am evoluat! Acum aproape că pot coace momîia fără cap a cocoşului. O rotesc cum vreau, întind aripile pe toate părţile, crăcesc picioarele în poziţii hidoase. Pîrjolesc mai cu seamă în dreptul gîtului, unde au rămas penişoare în sîngele închegat - din rubiniu întunecat gîtul se face negru, o minisperietoare hîdă, cîrjoiată, din care iese fum. Înfig capul într-o ţevuică metalică şi-l pîrlesc şi pe el.

Termin şi aşez la loc capacul (para, de!) ochiului de la aragaz. Motanul Putinică o rupe la fugă spre masa de lemn de afară - ştie ce urmează. Museţica cea mică fuga după el! Învaţă şi ea. Buuun! Pe un fund mare de lemn, nu un sîcai din ăsta chinezesc, încep să cinătuiesc cocoşul, adică să-l desfac şi eviscerez, cum se zice pe domneşte. A, dar mai întîi spăl cocoşul cu apa călduţă rămasă, am avut grijă şi nu am folosit-o pe toată cînd am slăjit penele. Unii freacă pielea cu făină de mălai, ca să o cureţe de negreaţă. Eu nu am nevoie. Am pîrlit bine şi repede, nu s-a prins decît puţin fum, cocoşul e curat. Pfii, acuma străluceşte alb-gălbior, ţîfnos ca un mandarin chinez gras şi fără cap. Tai gheruţele, cum am spus, apoi tai de jur-împrejur şi desprind cu trosnet scurmuşele. Nu e o problemă pentru cuţitul meu făcut dintr-o baionetă de la război şi ascunsă ani de zile cu mare grijă de tata! Îl am de la nenea Gavril, văru-meu, Dumnezeu să-l ierte, el l-a făcut pe şestache la Uzina metalurgică.

Pe urmă scot ţopurile. Tai cu grijă în jur pielea şi dunguliţa de carne pînă la linia sidefie a osului. Ceva probleme sînt cu zgîrciurile rozalii-sidefii de la încheieturi, dar le tai şi pe acestea. Pe urmă iar trosc! şi scot ţopul, copanul, cum se zice prin alte părţi. Urmează gîtul - harşti cu o lovitură de bărdiţă înfundată în pielea grasă. Cu ocazia asta scot gîtiţa şi guşa umflată, plină cu grăunţe.

Ei, acuma-i acuma! Mă odihnesc o leacă, îmi bag mîinile în apa încă trezită. M-am înţăncuşat puţin la un deget cu un os rupt, dar ce mai contează! Tăietura următoare e cea mai importantă, aşa că mai întîi îmi trag sufletul.

Ui, Doamne, ce frumos e afară! O pleată a salciei mă plesneşte rece, plină de chiciură, peste ochi... Îmi amintesc de Maria mea, cum mă lovea cu părul rece şi ud pe lîngă Universitate, pe cînd ne colţuream pe la pupa, cum se spunea studenţeşte, adică ne pupam pe la colţuri (la colţurile Universităţii). Toate băncile le cunoşteam cum ştiau altădată flăcăii toate pîrleazurile la fetele mari. Bănuiesc că şi mulţi alţii, înintea noastră şi după noi, s-au pupat pe acolo...
Mă uit încă o dată la sălcioara mea... Măi, luminoaso, pe mine mă luminezi! Aşa e lumea în Ajun: atît de luminoasă, de limpede... Şi totuşi pare să conţină un mister profund.

Buuun! Acuma fac o tăietură lungă drept pe mijlocul pieptului, în partea de jos, dar cu mare atenţie să nu hrentuiesc maţele şi să le sparg. Unii fac o tăietură mică aproape de tîrtiţă, bagă mîna şi trag maţele. Mie-mi place să tai lung, pînă sus; pe urmă să împing cu mîinile în stînga şi în dreapta pînă se desface cu pîrîit şoptit tot cocoşul; şi să văd toate măruntaiele şezînd cuminţi în covăţica căptuşită cu o pieliţă lucioasă, frez, de nuanţa fragilor albiţi, crescuţi la umbră. Tai tîrtiţa pe amîndouă părţile, ca să scot ultima parte a intestinului, cu atenţie, să nu vărs lichidul puturos. Aburi înţepători se ridică din maţele subţiri, delicate. Printre ele iată inima, splina, ficatul, rînza, mai sus plămînii - doi fraţi scofîlciţi, de culoarea rodiei coapte. Le smulg pe toate din gingaşele şuviţe cenuşii-alburii, care chiftesc şi ghiorţăie, parcă voind să continuie procesul metabolic.

Arunc maţele pe jos şi mîţele le iau în stăpînire cu mîrîituri satisfăcute. Cîinele se uită cu dispreţ la ele. Cu o tăietură scurtă în ficatul roşu-întunecat, deschid o ţăncuşă bătînd în vişină putredă şi apuc cu două degete gura punguliţei fierii. Desprind uşor fierea şi o arunc cît colo. Dacă s-ar sparge înăuntru, ar amărî toată carnea. Mîţele nici nu se apropie de ea - e amară-amară, ca mama de-a doua oară. Tai, dar numai puţin, rînza, numită prin alte părţi pipotă, o desfac în două şi-i scot pieliţa aspră, plină de nisip zgrunţuros.

Spăl frumos măruntai cu măruntai şi arunc totul în oala dinainte pregătită. Desprind şi grăsimea galbenă-gălbenuş. Îmi gîdilă inima, ca totdeauna, lunecatul stins al grăsimii desprinzîndu-se de pe carne. Gras cocoş! Începe să burniţeze, aşa că hăcuiesc în grabă restul, adică mărunţesc, ajutîndu-mă şi de bărdiţă; sau "porţionaz", cum se zice acuma, în dulcele stil nou al terorismului bunăstării, cînd mîncăm numai cu porţia. Ca să ne prelungim viaţa, de! Pînă la senilitatea deplină, înainte marş!
Nu-mi mai rămîne decît să spăl fundul de lemn plin de sînge roş-aprins şi să duc carnea în casă. Mai arunc o cană-două de apă pe muşama, arunc penele la gunoi şi fuga în casă.

Pe cînd spăl încă o dată carnea la chiuvetă, apare la uşă Maria cu o grămadă de pachete. A fost la cumpărături cu Mihăiţă şi Raluca.
-Hei Moş Crăciun, de unde vii?
-Din Belgia, zice ea.
Aha! Pricep. Înseamnă că Moşul mi-a adus ciocolată belgiană, din cea care-mi place mult. Mihăiţă se hlizeşte. Probabil că el a cumpărat ciocolata din miraculosul Ducat al Brabantului, fiindcă a picat zilele trecute din Franţa, de Mihăiţă vorbesc.
-Da' ce, pupuică, ai şi pregătit cocoşul?
-Păi! o fac eu pe-a modestul.
-Bravo, pupuică! Las' că o să aibă Moşul grijă de tine.
Vorba asta, "pupuică", e de la coana Chiriţa. La început a vrut să fie ironică, dar acum e o vorbă de alint între mine şi Maria.

Nu trece mult şi apar în uşa deschisă colindători. Sînt doi băieţi negricioşi, unul cu puf de mustaţă sub nas.
-Da' nu sînteţi cam mari pentru colindători? întreabă Maria.
-Mamă, e Mowgli. Nu-l recunoşti?
Aaa, Mowgli! I-a ars casa cînd era mic copil, taică-său olog a murit în incendiu, iar băieţaşul a crescut vai de capul lui. Mi-l amintesc: mereu zîmbăreţ, cu mînuţele şi picioruşele subţiri, de Aşchiuţă. Era mai mult pe la magazin, îi dădea doamna Valentina cîte-o napolitană, îl lăsa să se uite la televizor la desene animate (de acolo i se trage porecla), îi cumpărau clienţii una-alta. Acum locuieşte cu maică-sa pe undeva prin oraş. Dar pe el tot la sat îl trage aţa. Aici are prieteni, aici are totul.
-Hai, Mowgli, băiatule, zi-ne o colindă.

Şi, prin uşa întredeschisă ascult colinda, bucurîndu-mă că zeii n-au părăsit încă lumea ori poate amăgindu-mă că n-au părăsit-o încă. Cine mai ştie? Poate că aşa şi trebuie - să ne temem mereu, noi, povestaşii, că lumea se scufundă, căci oare fericirea nu este întotdeauna acolo unde pîndeşte nefericirea?

Aşadar, închei cu o colindă. Poate că astfel acest text dezlînat, cu timbru de tobă spartă, să capete puţină rezonanţă:

- De trei zile tot venimu
De trei zile tot venimu
Sara bun-a lui Crăciun.
N-auzim cocoş cîntîndu
N-auzim cocoş cîntîndu
Sara bun-a lui Crăciun.
Numai oameni veselindu
Numai oameni veselindu
Sara bun-a lui Crăciun...