Preşedinţii nu scrie poezii - scenetă

- Mănîncă căcat, tovarăşe Ceauşescu! Mănîncă căcat, vă spun eu. P-onoarea mea!
Replica vine, împroşcată cu scuipat, de la un domn înalt, cu o albăstrime a ochilor demnă de Tiţian. În totul pare un mare nobil: chipul, costumul gri perl impecabil, atitudinea falnică. Mai puţin cuvintele. Şi scuipatul. Este Zaharia Stancu, supranumit "Dulăul", preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Într-un costum mai modest, "dă lucru", dar nou-nouţ, Nicolae Ceauşescu şade la biroul său şi soarbe liniştit din cafea. Zîmbeşte pe sub mustaţă, cu îngăduinţa motanului care a prins un şoricel - ştie el cum se mănîncă între ei nebunii ăştia de scriitori.
- Ei, chiahr aşa, tovahrăşu' Stancu?! Zău!
- Scriitorii vă iubesc, tovarăşe Ceauşescu, da, vă iubesc, dar nu vor să mănînce căcatul lui.

- A cui căcat, întreabă Elena Ceauşescu, care tocmai intra pe uşă.
- A lui Dumitru Popescu, tovarăşa Ceauşescu. Mănîncă căcat, tovarăşa Ceauşescu. Da' nu cu lingura - cu polonicu'. P-onoarea mea! Să n-am parte de...
- Fugi, mă, d-acilea! Tovarăşu' Popescu e unul din oamenii noştri indispensabili.
Intervine şi Ceauşescu:
- Tovahrăşu' Stancu, spune, te hrog, phropagă el afihrmaţii calomnioase la adhresa Pahrtidului şi statului? Nu. A phrophrietăţii înthregului popou - temelia de ghranit a edificăhrii socialismului, a întăhrihrii legalităţii socialiste? Nu. Îşi bate el joc dă popoul unic muncitou, dă efohrturili lui penthru edificahrea socialismului cu popoul pentru popou? Nu.
- Tu, Stancule, lasă-l pă Popescu, zice şi Ceauşeasca. Fii atent mai bine în curtea ta. La Goma, dă pildă. Că uite ce scrie Pleşiţă.

Ceauşeasca bate nervoasă cu palma foile de hîrtie din mînă. Brusc pesonajul nostru falnic îşi pierde din nobleţea mai sus pomenită şi tace mîlc. Dintr-o îndelung bătătorită experienţă, socoate că e mai bine să se arate supus. Cel ce se preface arată că-i este frică. Iar asta place Ceauşeştilor, ştie el bine.
Elena Ceauşescu dă cele două foi "întîiului bărbat al ţării":
- Ce facem, Nicule, cu asta?
Ceauşescu începe să citească frămîntînd chinuit buzele. Ceauşeasca tace o vreme aşteptînd, apoi se întoarce spre Stancu. E vehementă:
- Ce-aveţi, mă, dă tot vă mîncaţi ca cîinii? Ce-aveţi? Vă doare-n cur? Măăă, v-am crescut ca o mamă. Şi voi?

Stancu tace umil, cu capul în jos. Acuma nu-l putea scăpa decît mimarea supuşeniei. Îl salvează Ceauşescu, care terminase de forfotit din buze.
- Threbui loviţi făhră chruţare. Aceasta ca măsuhră genehrală, cahre să fie aplicată tutulor...Cu Goma nici un fel de mişcahre.
- Trebui dat pă mîna partidului, sugerează Ceauşeasca. Este inadmisibil, este un ticălos. Libertatea este libertate, da' pentru a-şi bate joc dă popor, dă eforturili lui, pentru ăştia nu ezistă nici un fel de libertate.
- Nu, cu Goma nici un fel de mişcahre! Înthrehrupt telefonul, ohrice legături. Cum încehrcă să ia legăthura cu ambasadhorul, ahrestat public pentthru spionaj şi thrimis în judecată. Făhră nici un fel de discuţii.
- Să facem un plan dă măsuri, da?
- Da. Convocăm Comitetul Politic Esecutiv. Măsuhrili sînt pă linie politică. Să facem o comisie cu Vehrdeţ, cu Stănescu...
- Cu Burtică.
- Cu Buhrtică, Popescu şi ministhru de interne. Să analizezi phroblemili şi să uhrmăhrească cum se aplică măsurili luate în Comitet. Îmi hrapohrtează zilnic.
Cu ambasadorul american trebuie să se discute.
- Aşa. Să să înfiinţeze comisii dă partid în fiecahre judeţ, să să stea dă vorbă cu ăştia, cu recalcithranţii, dacă este aşa sau nu; să phrocedeze în hraport cu poziţia pe cahre o esprimă. Să fie puşi în colectivul de înthreprindehre în discuţie, judecaţi, şi ce hotăhrăsc muncitohrii. Dacă vohr să-i bată, să-i bată. Apoi comisia cu Vehrdeţ, cu Stănescu, cu Buhrtică să-mi hrapohrteze zilnic.
- Bine, Nicule. Deci săptămîna viitoare convocăm Esecutivu'.
Încă roşu la faţă de nervi, Ceauşescu aprobă din cap:
- Procedaţ în consecinţ.

Ceauşeasca ia foile şi iese, nu înainte de a-l mai fulgera încă o dată cu privirile pe Stancu.
Rămaşi singuri, cei doi tac - Ceauşescu să se calmeze, Stancu aşteptînd ca "geniul Carpaţilor", cum îl numise, se pare, chiar Dumitru Popescu, goebbelsul ceauşin, să îşi revină. Apoi Stancu începe pe un ton voit relaxat.
- Să fiu sincer, mă aşteptam - iertaţi-mă dacă greşesc, tovarăşe Ceauşescu - mă aşteptam ca Tovarăşa să fie mai înţelegătoare. Dar dumneaei... Auzi, cică Popescu-Dumnezeu - scuzaţi tovarăşe Ceauşescu, aşa-i zic scriitorii - face parte din oamenii indispensabili. Păi, mă cac eu în indispensabilii ăştia. P-onoarea mea!
- Da, e indispensabil. Avem nevoie de oameni ca Popescu pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru făurirea unei vieţi libere, demne, fericite.
(După cum observi, cititorule, pentru o mai lesnicioasă lectură renunţăm în continuare la menţionarea "rîrîitului" lui Ceaşcă - îl vei subînţelege şi singur.)

- Tovarăşe Ceauşescu, dar...
- Libertatea trebui să fie pă primul plan... ăăă...
Ceauşescu uitase ce voia să spună (dacă avea ceva să spună). Stancu profită:
- Permiteţi să mă retrag, tovarăşe Ceauşescu. E tîrziu şi... Vin altă dată.
- Nu, nu, mai stai, tovarăşu Stancu. N-am rezolvat problemili... Ce voiam să spun cu viaţa liberă, demnă, fericită... ăăă. Uite, Eminescu a fost un om liber, nu?
- Da, liber.
- Păi nu? Atunci ce rost are să să tot editeze analizi critici despre Eminescu? Doar avem la îndemînă poeziili lui, le citim mereu, le pricepem şi singuri. Liber! Tot critică şi critică!

Stancu înţelegea că Ceauşescu foloseşte termenul de "critică" în înţelesul uzual din munca de partid, acela de "lipsuri, deficienţe, neîmpliniri", dar nu-i putea spune că sensul de critică literară este cu totul altul, că în aceasta "critică" nu se dau în vileag "neajunsurili" lui Eminescu. Deci înţelegea şi faptul că aproximaţiile terminologice şi morale sînt necesare în relaţiile cu Ceauşescu asemeni unsorii la balamaua uşii - să nu scîrţîie.
- Da, aveţi dreptate, tovarăşe Ceauşescu. Prea multă critică.
- Nu? Criticăm, criticăm şi... Eminescu trebui să rămînă liber... totul trebuie să fie liber, aşa va fi în comunism... Asta nu înţeleg capitaliştii... Să lase omul liber, totul liber... să lăsăm atomul liber, la locul lui firesc, în materie!
- Da, liber! exclamă Stancu ca luminat de o revelaţie. Cîtă dreptate aveţi, tovarăşe Secretar General. Ce minunată viziune a lucrurilor aveţi!
- Dar critica şi autocritica dă partid e necesare. Dumneata, ca vechi membru dă partid, cred că înţelegi asta.
- Da, înţeleg, tovarăşe Secretar General! se luminează Stancu incandescent ca un petromax.
- Păi, uite (caută printre hîrtiile de pe birou şi scoate una). Poftim, te critică tovarăşu' Barbu, dă pildă. Nu trebui să te superi, e critică dă la un membru la alt membru dă partid.
- Eugen Barbu mă critică pe.. pe mine? se bîlbîie Stancu.
- Da. Stai puţin (Ceauşescu frămîntă chinuit din buze). Uite ce zice de dumneata (citeşte): "Viaţa literară va rămîne viciată cîtă vreme la conducerea Uniunii Scriitorilor se va afla un escroc."

Stancu sare ca muşcat de şarpe:
- Eu escroc! Mănîncă căcat, tovarăşe Ceauşescu!
- Stai, tovarăşu' Stancu. Nu te ambala aşa.
- Mănîncă căcat, p-onoarea mea! Da' nu aşa, cu lingura - cu polonicu', tovarăşe Secretar General. Să n-am parte de... Uite ce-mi face banditul dracului. Că el... că el...
Stancu se îneacă, gesticulează, bate cu pumnul în birou. Loveşte ceaşca lui Ceaşcă şi cafeaua, deloc partinică, se varsă pe costumul nou-nouţ al Tovarăşului. Îl împroaşcă de sus pînă jos. Stancu rămîne ca în scena finală din "Revizorul" lui Gogol - mut şi devastat, ca în faţa unei calamităţi apocaliptice.

Dar Stancu nu-şi epuizase arsenalul de mijloace persuasive. Sare şi se îndreaptă cu paşi mari spre fereastră. Trage de ea, dar fereastra nu se deschide:
- Mă omor! Mă omor!
Ceauşescu se repede la el şi-l bate uşor pe umăr:
- Linişteşte-te, tovarăşu' Stancu, linişteşte-te!
- Nuuu, mă omor! Nu mai pot îndura o asemenea ruşine, hohoteşte Stancu icnit. Ţinîndu-l de umăr, Ceauşescu îl conduce spre birou şi îl aşază pe scaun.
- Linişteşte-te! Uite, ia loc aici. Aaaaşa!
- Iertare, iertare, iertare! strigă Stancu cu mîna la piept.
- Lasă! Lasă! spune Ceauşescu.
Apoi merge şi deschide uşa:
- Şeful de cabinet la mine!

Apare imediat un omuleţ cu o figură ştearsă.
- Nişte prosoape, comandă Ceauşescu.
Omuleţul nu înţelege, Tovarăşul nu mai comandase niciodată aşa ceva.
- Poftim?!
- Nişte phrosoape! strigă Ceauşescu, rîrîindu-se şi mai tare, fiindcă aşa i se întîmpla cînd era nervos.
Ştersul dispare ca o fantomă prinsă de lumina zilei. Apare după cîteva minute cu cîteva prosoape înguste şi lungi, cu motive naţionale. Erau mormane de astfel de prosoape la "protocol". Ceauşeştii le primeau în vizitele lor "dă lucru" prin ţară.

Ceauşescu ia prosoapele, se şterge pe haine, şterge masa de cafea. În acest timp Stancu şade abătut pe scaun. Viclenia lui ţărănească îi spune că trebuie să prelungească scena. Iar viclenia ţărănească a lui Ceauşescu ştie că o va prelungi. În fine, Zaharia Stancu se ridică:
- Încă o dată vă rog să mă iertaţi, în genunchi vă rog să mă iertaţi şi... permiteţi să plec. Sînt sfîrşit.
- Mai stai puţin tovarăşu' Stancu. Eu am... am (caută febril într-un dosar) am scris o poezie. O încercare.
- O ce? întreabă Stancu nevenindu-i să creadă.
- O poezie. Uite-o!
Ceauşescu îi înmînează o foaie, pe care erau mîzgălite cinci strofe dintr-o poezie fără titlu.
- Ooo! Sînt versurile Dumneavoastră?
- Da... Să-ţi dai cu păhrerea... N-am mai ahrătat-o la nimeni... Să ştii că supohrt ohrice chritică (rîrîitul lui Ceaşcă se accentuase; era emoţionat).
- Ooo! Mă bucur să am cinstea de a fi primul cititor al creaţiilor Dumneavoastră.

De la o primă privire Stancu realiză că Stejarul din Scorniceşti nu se încurca în tufişurile ortografiei şi punctuaţiei. Abia dacă un punct la finalul primei strofe şi o virgulă rătăcită prin strofa a treia stînjeneau demersul poetic avîntat, mă rog, mai mult agitat al (Prea Tîrziu) Împuşcatului. Nici jnepenii pitici ai vocabularului sărăcuţ, de ucenic de cizmar, nu stăvileau mersul victorios al versurilor ceauşine.
Stancu simţi că este nevoie să citească cu glas tare:

De vrei să fii nemuritor
Poete scrie pentru ţară
Vers simplu dar cutezător
În el mândria de popor tresară.

Scrie de daci şi de romani
De munţi de râuri şi câmpii
De muncitori şi de ţărani
De cântecul voios de ciocârlii

Scrie de ce ni drag, de ce iubim
De eşti poet şi de partid să scrii
Prin el în ţară liber azi trăim
Scrie cât mai frumos aşa cum ştii

Să scrii că noi muncim din greu
Că totul nu-i aşa cum vrem
Dar mergem înainte tot mereu
Noi făurim uniţi tot ce avem

În tricolor avem simbol deplin
Albastru cer cu stele şi senin
Galben din holdele bogate aurii
Roşu ca sângele vărsat în bătălii

Stancu făcu o pauză grăitoare, impresionantă, ca şi cum şi-ar fi pierdut uzul raţiunii.
Ceauşescu: Ei?
Stancu (în extaz): O capodoperă! Acesta e cuvîntul: o CA-PO-DO-PE-RĂ, tovarăşe Secretar General (scutură cu putere tovărăşească mîna lui Ceauşescu). Felicitări!
Ceauşescu (modest): Nu e încă definitivată.
Stancu: Ce mesaj înălţător!
Ceauşescu: Păi nu?
Stancu: Păi daaa! Profund angajat!
Ceauşescu: Păi nu?
Stancu: Păi daaa! Şi cu adevărat patriotic!
Ceauşescu: Da, nu e falş.
Stancu: O poemă română! (e ambetat, cu privirile extazite înălţate în empireul sufletelor celor mîntuiţi)
Ceauşescu: Păi nu? E desphre viaţa libehră, demnă, fehricită a poporului român... dă pildă...
Stancu: Da, da, aveţi perfectă dreptate.
Ceauşescu:... care continuînd, dezvoltînd, edificînd... temelia de ghranit...
Stancu (în extaz): Daaa, un poem înălţător!
Ceauşescu:... să înfăptuim... să credem... să ne angajăm pe culmili cele mai cele mai înalte... cele mai noi...
Stancu (în continuare extaziat pînă la empireu, apogeu, perigeu, mă rog): Cele mai noi, cîtă dreptate aveţi, tovarăşe Secretar General.
Ceauşescu: Nu?
Stancu: Daaa! Trebuie să fie introdusă imediat în manualele şcolare, tovarăşe Secretar General! Tineretul trebuie...
Ceauşescu: Avem un tineret minunat... ăăă... (regretînd pierderea condiţiei de muritor) Sînt totuşi Phreşedinte, iar phreşedinţii nu schrie poezii. Nu cadhrează.
Stancu: Nu cadrează. Ce păcat!
Ceauşescu: Păi nu?
Stancu: Păi da!