Onoarea salvată a Caterinei M.

Copilă fiind, de câte ori era întrebată cum o cheamă, răspundea: „M. Caterina.”, aşa că pe acolo, prin satul ridicat pe cea mai înaltă colină din faţa mării, toţi îi spuneau Emcaterina. Venise pe lume într-o noapte de noiembrie când vântul deşurubase deja două acoperişuri mai plăpânde din satul Petrícica, oamenii disperaţi tot gândindu-se de unde vor lua altele noi la început de iarnă. Stricară coteţul porcilor şi astfel făcură rost de panouri de lemn şi plexiglas, mai găsiră ceva carton asfaltat în spatele caselor şi câteva cuie ruginite şi-şi dreseră acoperământ numai că vântul de două le smulse din nou şi le duse hăt-departe, de bieţii oameni, prin ploaia deasă şi rece, umblară mult să le recupereze până ce unuia îi venise strălucita idee de a arunca peste case năvoadele de peşte şi astfel, legate fedeleş, acoperişurile rezistară iernii.

Pentru că avusese nenorocul să se nască în una din cele două case, Emcaterina fu vreme îndelungată tare bolnavă. Asta dură până veni vara, când fetiţa fu scoasă la soare într-un căruţ de cărat porumb pe care maică-sa aruncase în grabă nişte ţoale vechi, dar curate. Anii trecură şi fata crescu, plecă la şcoală în satul vecin, lucru care se întâmpla extrem de rar copiilor din Petrícica, învăţă ceva carte şi ai ei tare se mai mândreau cu cunoştinţele dobândite în cei 10 ani de şcoală. Adevărul e că pe la 16 ani fata dădea realmente spectacole în faţa oamenilor, răspunzând celor mai năstruşnice întrebări care îi erau puse de sătenii înfometaţi de noutăţi. Astfel, aflară ei de la Emcaterina că soarele răsare şi apune mereu din şi în acelaşi loc pentru că Terra se învârte în jurul lui. Nu pricepeau ce legătură avea învârtitul Terrei cu soarele dar aproape că acesta era un amănunt insignifiant. Tot de la Emcaterina mai aflară şi de un animal ciudat tare pe nume ornitorinc ce nu era nici urangutan, nici cocostârc, nici raţă dar nici viezure şi de atunci toţi erau atenţi când rar se întâmpla să meargă prin pădure ca nu cumva să dea ochii cu orătania.

Când Emcaterina le spuse că fiecare lucru din cele ce ne înconjoară are o compoziţie chimică, ţăranii începură să o asculte cu nelinişte şi să o privească un strop temător, cu suspiciune. Cum adică totul are compoziţie chimică, ce, lemnul nu e făcut din lemn şi iarba din iarbă? Pământul nu e pământ şi apa mării apa mării? Emcaterina încercă să le explice că iarba conţine, în afară de materie vegetală, care şi ea înseamnă tot compoziţie chimică, şi apă, dar ţăranii ştiau deja asta. „Da, dar apa din ce e făcută?”, întrebă, trufaşă, Emcaterina, moment în care toţi îşi ţinură respiraţia.
- Apa e făcută din oxigen şi hidrogen, spuse mândră fata, dintr-o suflare. Şi ziua plantele elimină bioxid de carbon în atmosferă şi consumă oxigen, iar noaptea invers, elimină oxigen şi consumă bioxid de carbon, lucru la care toţi sătenii îşi făcură cruce, ajungând la concluzia că d-aia vara e irespirabil pentru că plantele consumă oxigenul lor ca să trăiască, drept care, la vreo două zile după discuţie, se constitui un plan de defrişare a unei porţiuni de pădure, cea mai apropiată de satul în care nu creşteau copaci.
- Bine, fă, Emcaterino, dar apa mării, dacă e tot apă ca cea din plante, de ce e altfel?, întrebă Bandito care pe vremea aia avea doar 20 de ani, la care fata, înălţându-şi capul şi luând aer în piept, răspunse:
- Pentru că apa mării este sărată iar sarea este clorură de sodiu şi are formula chimică NaCl, adică un ion de natrium şi unul de clor.

Oamenii, pe bună dreptate, nu mai pricepură nimic de când aflară de denumirile acelea stranii şi, mai ales, de ioni, dar tot le trecu prin minte că poate s-ar putea face o afacere cu sarea din apa mării dar nu ştiau încă procedeul prin care să extragă sarea în cantităţi mari. Emcaterina le spuse că nu are rost să se chinuie să fabrice vreo maşinărie pentru că oricum sarea extrasă trebuie apoi purificată pentru a putea fi vândută. În tot cazul, Emcaterina ajunse vedeta satului, ba chiar se gândea să meargă la şcoală mai departe, venindu-i greu să se oprească după ce acumulase atâtea cunoştinţe. Dar în vara aceea ceva se întâmplă, ceva ce avea să strice definitiv planurile de devenire ale Emcaterinei. Pe-acolo, oamenii erau evlavioşi, chiar dacă lui Dumnezeu părea să nu-i pese de ei. În plus, erau şi foarte superstiţioşi. Într-o zi de dimineaţă, când oamenii începură să iasă în ogrăzi pentru a vedea de animale şi de plăpândele grădini, în casa în care locuia Emcaterina intră, fără să bată la uşă, Găletuşă, băiatul cel mare al lui Găleată. Găleatuşă avea multe întrebări pentru fată şi voia ca până la sfârşitul verii să ştie şi el tot atâtea ca ea, drept care era hotărât să o deposedeze de întreaga ei ştiinţă. Vorbiră până seara, fără să iasă din casă şi fără să mănânce şi toţi oamenii observară că orele treceau fără ca cei doi să fie văzuţi la faţă drept care vorbele începură să curgă şi ipotezele să se înfiripe. La nouă seara, când soarele apunea, Găletuşă ieşi din casă cam năucit de nemâncare şi de cunoştinţele acumulate. A doua zi veni din nou şi aşa continuă toată vara, astfel încât, la venirea toamnei, băiatul ştia tot, de la tabloul lui Mendeleev până la teorema lui Pitagora, de la Egiptul antic până la războiul de secesiune, de Arhimede până la maşina cu abur, de la perfectul compus pâna la future in the past numai că satul nu privea cu ochi buni tărăşenia şi lumea era convinsă că în atâta amar de ore ceva necurat cu cei doi se petrecuse aşa că nici Emcaterina nu mai era privită cu atâta curiozitate, nici părinţilor ei oamenii nu le mai vorbeau ca înainte.
- Ce-ai făcut, fă, atâta vreme cât noi eram la muncă?, o întrebă maică-sa căreia îi ajunseră la urechi vorbele satului.
- Am stat de vorbă cu Găletuşă, atâta tot, spuse fata senină.
- Păi uite ce zice lumea, că e ceva necurat între voi, nimeni nu crede că doar asta aţi făcut, să vorbiţi, fi-ţi-ar învăţătura să-ţi fie. Lumea vorbeşte de alte alea, nenorocito, ne-ai stricat reputaţia şi oamenii nu ne mai vorbesc ca înainte, îşi tot dau coate când io cu tac'tu trecem pe uliţă.
- N-am făcut decât să vorbim, mamă, spuse fata şi începu să plângă, simţind că acesta trebuie să fie sfârşitul visului ei de cunoaştere.
- Să pui mâna să rezolvi treaba, nu ştiu cum, dar să faci bine să ne ştergi din gura lumii că nu de asta am muncit să te ţinem la şcoală, nenorocito, spuse maică-sa cu năduf şi ieşi din casă trântind uşa.

Emcaterina se puse pe plâns, tot întrebându-se cum să facă să stingă gura lumii. Venea toamna, voia să plece la şcoala şi nu ştia cum să-şi înduplece mama, asta mai lipsea gura satului să pună paie pe foc. Aşa o găsi Găletuşă, chinuită de gânduri şi plânsă, când intră în casă a doua zi.
- Ce-ai, fă, Emcaterino, ce păţirăi dintr-o dată?, şi fata îi povesti ce află de la mă-sa.
- Să mă scoţi din necaz, tu, Găleatuşă, că io tre' să plec la şcoală şi nu-mi pot lăsa familia în atâta ruşine, se dădea fata de ceasul morţii
- Lasă-mă, Emcaterino, să mă gândesc ce pot face, spuse băiatul şi plecă.

Două zile a stat Emcaterina în casă fără să vadă lumina soarelui, două zile a plâns şi nu a mâncat nimic, realizând cu fiece clipă dimensiunile prăpădului produs, două zile s-a frământat în căutarea unei soluţii dar soluţia nu se lăsa găsită şi viitorul ruşinos al fetei părea pe veci stabilit. A treia zi dis de dimineaţă, Găletuşă îşi făcu apariţia în pragul uşii, având grijă să nu calce pe preşul pus cu faţa în sus.
- Gata, am găsit, zise el mândru.

Fata căscă ochii la el.
- Te iau de nevastă.

Emcaterina sări în sus până la tavan şi tot nu-i venea să creadă că nu-i trecuse prin minte soluţie aşa simplă, singura care putea închide gura lumii şi trase concluzia că Găletuşă devenise mult mai deştept ca ea de vreme ce găsise soluţia de unul singur, aşa că încuviinţă şi se puse de nuntă. Şi aşa luă sfârşit visul de devenire al Ematerinei, prin salvarea onoarei Caterinei M.