Cele două Mig-uri, luna şi magnetul siberian

Toată lumea observase că noaptea care se încheiase fusese mult mai neagră ca de obicei şi, privind cerul, oamenii aflaseră cu stupoare motivul: luna nu era la locul ei. De fapt, nu era nicăieri. Nici nu se crăpă bine de ziuă când ţăranii din satul Petrícica se strânseră, femei şi bărbaţi, la cârciuma satului. Nu era nici o îndoială, şi asupra acestui lucru picară cu toţii de acord, că era vorba despre o tragedie. Se văzuseră multe în satul de pe colina înaltă dar aşa ceva, nu. Plutea în aer un sentiment de camaraderie, chiar de prietenie frăţească, oamenii se simţeau prinşi într-un blestem comun şi solidaritatea apăruse instantaneu, încă din timpul nopţii, când nimeni nu dormise şi stătuseră la ferestre privind neîncetat cerul, poate, poate luna avea să-şi facă apariţia, lucru care până dimineaţă nu se întâmplă. După lungi minute de tăcere în care toţi aşteptau ca înţelepţii să-şi spună părerea, Trotil, singurul din sat care ajunsese o dată în capitală, înaintă o primă părere: azi noapte pământul nu s-a rotit suficient ci doar cât să apună soarele.

Se auzi un oftat de uşurare dar venea de la o bolnavă mintal care niciodată nu avea dreptul să ia cuvântul în adunările de urgenţă ale satului aşa că teama plana în continuare în urma ineficientei ipoteze a lui Trotil pe care, iniţial, oamenii îl ascultară cu ochii licărind de speranţă. Şi pentru că nimeni nu mai avu curajul să emită vreo opinie, aşteptară în tăcere toată ziua ştirile de la radio de la orele 17, timp în care copiii îşi văzură de joacă nemâncaţi şi orătăniile din ogrăzi zbierară tot timpul de foame. De altfel, la capătul zilei avea să se consemneze decesul a trei găini şi două raţe.

La radio auziră vorbindu-se despre afluenţa turiştilor pe litoral, despre gradul de ocupare al hotelurilor, despre păianjenul negru care ucisese deja doi oameni şi alţi trei se aflau în situaţie gravă în spitalul din Mangalia, despre neaşteptata ninsoare ce se abătuse peste Moscova în miez de vară, moment în care iarăşi se aprinseră luminiţe în ochii oamenilor, despre raidul americanilor deasupra Bagdadului, despre cele două Mig-uri care s-au lovit în aer după paraşutarea piloţilor şi despre uriaşul magnet instalat în stepele Siberiei în vederea efectuării unui experiment în premieră mondială. Abia la aflarea acestei din urmă veşti se auzi o răsuflare de uşurare la unison, lucru care nu rezolva, de fapt, problema dispariţiei lunii. După ce trase aer în piept şi se ridică cu greu în picioare, bătrâna Maria Luiza, despre care mergea vorba că prinsese în tinereţe un nisetru de 120 de kg, luă cuvântul:
- După cum aţi avut ocazia să auziţi, există o seamă de evenimente care, colaborate...

Din spate se auzi un scurt „coroborate” care repede fu acoperit de glasul tunător al lui Trotil:
- Vorbeşte, femeie, pe româneşte.

Dregându-şi glasul, Maria Luiza o luă de la capăt:
- După cum aţi avut ocazia să auziţi, există o sumă de evenimente care puse cap la cap ne dau imaginea şi explicaţia fenomenului de azi noapte din localitatea noastră. Eu gândesc aşa, după logica mea: având în vedere războiul dintre ruşi şi americani, nenorociţii de ruşi au pus în Siberia magnetul acela teribil şi mare ca un zgârie-nori pentru a trage de pe cer avioanele americane care zboară deasupra Bagdadului cu toate că aici nu pricep de ce, doar toată lumea e împotriva irakienilor, dar să ne amintim în acest moment că ruşii vând armament în Irak, dar tot nu se explică. Deci au pus magnetul să tragă de pe cer avioanele americane dar astea sunt prea departe, aşa că au tras Mig-urile noastre şi, o dată cu ele, şi luna de deasupra Petrícicăi, care sunt mult mai aproape de ei. Şi tot din cauza magnetului a nins la Moscova, nu e nici o îndoială. Acesta-i necazul nostru secular, faptul că suntem prea aproape de ruşi şi prea departe de americani. Aşa că pentru rezolvarea de urgenţă a acestei chestiuni propun să facem un memorandum...

„Memoriu”, se auzi din nou vocea din spate dar Maria Luiza tocmai începu să tuşească, lucru care nu miră pe nimeni pentru că toţi ştiau că femeia, la cei 92 de ani ai săi, fumează două pachete de Carpaţi pe zi.
- Propun, deci, să facem un memoriu, reluă bătrâna, pe care să-l trimitem la preşedinte ca să ia măsuri urgente de readucere a lunii pe cer.

Unora li se păru o idee buna, de altfel singura valabilă într-o astfel de situaţie. Încropiră memoriul dar se ivi o altă problemă: cum să ajungă memoriul la Bucureşti de vreme ce în sat nu exista nici poştă, nici poştaş, nici telefon. Oamenii hotărâră ca mai înţelept era să le mai acorde ruşilor o zi drept care aşteptară laolaltă, în cârciuma satului, următoarele ştiri de la orele 17 de la radio de unde aflară, la starea vremii, că în următoarele zile vremea se anunţa frumoasă, cu 30 de grade în aer şi 28 în apa mării dar că noaptea plafonul foarte jos al norilor va crea condiţii de ploaie. Abia atunci i se aprinse becul lui Dovlecel care de câte ori pica pe câte o rezolvare apela la un gest compulsiv: se dădea cu capul de un burlan de tablă, pe care reuşea să îl îndoaie. Aşa făcu şi de data asta şi oamenii îşi dădură seama că Dovlecel intrase în posesia adevărului.
- Da' proşti mai suntem cu toţii, zise el în timp ce privirea îi aluneca în despicătura bluzei Frosinei care tocmai se pregătea să alăpteze. Păi dacă norii sunt foarte jos pe cer şi noaptea plouă, e normal să nu se vadă luna că doar e acoperită de nori.

În următorul minut cârciuma se goli şi oamenii plecară liniştiţi la casele lor, în urma lor rămânând, pe o masă, memoriul adresat preşedintelui pentru readucerea de către ruşi a lunii pe cerul Petrícicăi.