Mănânc o pâine tibetană cu brânză de iac rasă şi omletă, beau tradiţionala milk coffee şi studiez mişcarea norilor care stau cu încăpăţânare pe munţii din faţa mea. Americanii coboară, încearcă să ajungă în Briddhim azi; francezii nu ştiu ce fac, ar vrea să urce pe Taruche la 3.700 m, dar este ceaţă; coboară şi francezii până la urmă fix când începe să plouă, iar eu mă duc să dorm pentru recuperare. La prânz fac plajă în curte, beau ceai de lămâie, dar fără panoramă. Norii vin de pe vale şi se îngrămădesc pe vârfurile masivului Langtang; nu reuşesc să văd decât un pic de vârf.
Seara cerul este înstelat, văd calea lactee şi stele căzătoare, dar spre munte este tot plafon de nori. Rishi îmi spune că mai are doi fraţi şi două surori, el este la mijloc; tatăl lui avea 25 de ani când s-a căsătorit cu mama sa care avea doar 6 ani; amândoi erau născuţi în casta Brahmain şi în noapte cu lună plină, de aceea a fost greu să i se găsească tatălui său o fată pe măsură; ea a stat la părinţi până la 13 ani, primul copil l-a făcut la 19 ani. Rishi zice că dogmele pentru căsătorie s-au mai îndulcit acum că sunt oamenii educaţi, dar lui tot îi caută nevastă din aceeaşi castă cu el.
A cincea zi de trekking coborâm de la Nagthali Ghyang în satul Thuman, apoi în valea Bhotekoshni Nadi. Traversăm un pod suspendat, urcăm spre satul Lingling, apoi spre satul Briddhim. Plafonul de nori persistă la peste 3.500 m, deşi puţin mai la sud (înspre Kathmandu) se vede senin. Decid să coborâm de la Nagthali Ghyang fără să văd panorama spre vârful Langtang.
Coborâm spre satul Thuman, la început pe o potecă, apoi pe trepte din piatră. Prin copaci auzim mişcare şi vedem maimuţe cu cap alb şi coadă foarte lungă. Un francez urcă şi mă întreabă dacă am văzut panorama şi dacă mai sunt izvoare la Tatopani. Continuăm pe lângă o moară cu apă care învârte o roată de rugăciune, ajungem în satul Thuman (2.338 m altitudine), poliţia îmi verifică paşaportul şi permisul de trekking, casele au obloane cu decoraţii tibetane, iar copiii zâmbesc.
Din Thuman coborâm pe lângă nişte chorten-uri. Localnicii i-au zis lui Rishi că poteca spre Briddhim este ruptă de la cutremur şi că este bună numai poteca spre Syabru Besi (adică să scurtez trekkingul cu o zi). Testez poteca ruptă, este practicabilă, studiez harta, decid să continuăm pe acolo, cu Rishi întrebând după mine: "Ăsta este Tamang Heritage Trail?" Mă buşeşte râsul. "Te ghidez eu, Rishi, în ţara ta."
Ajungem în valea Bhotekoshni Nadi fix în dreptul unui pod suspendat, şubred şi rupt la un capăt. Rishi trece bărbăteşte, eu vin mai pe vine ţinându-mă de un cablu căzut, torentul curge vertiginos hăt departe sub mine, trec cu bine.
Urcăm imediat în satul Lingling (1.737 m altitudine) şi ne oprim pentru prânz. O fetiţă se lipeşte de mine, se uită prin carneţelul meu, apoi la aparat, ne facem poză, se uită iar la aparat, eu ţin aparatul de cureluşă să nu mi-l scape pe jos, îmi ia mâna de pe curea şi mi-o dă la o parte, apasă pe un buton, îi sare bliţul, se sperie, se face că face poze şi scoate sunete ca şi cum s-ar declanşa aparatul foto. Mănânc cartofi prăjiţi cu ou, deşi cartofii prăjiţi sunt doar înăbuşiţi la tigaie, iar oul prăjit este de fapt o omletă cu pătrunjel.
Urcăm abrupt trepte de piatră până ieşim din Lingling, iar după o şa cu steguleţe de rugăciune începem să coborâm într-o vale cu multe cascade, traversăm apa, urcăm din nou şi ajungem în satul Briddhim (2.229 m altitudine) pe înserat. Ne cazăm la Pema House, unde îi prindem din urmă pe americanii Matt şi Heather, care s-au relaxat azi. Proprietarul ne spune că după cutremur era distrus tot satul, oamenii stăteau în corturi, iar noi acum stăm într-o casă ridicată recent, cu camere decente şi baie pe hol (fără duş). Cina se găteşte pe cuptor făcut din piatră, tencuială şi pământ, iar lasagna şi plăcinta de mere se coc val vârtej.
A şasea zi de trekking (şi ultima de altfel), coborâm din satul Briddim paralel cu valea Bhotekoshni Nadi, trecem prin cătunul Wangal şi mai departe coborâm în orăşelul Syabru Besi.
Dimineaţa explorez satul Briddhim, trec pe lângă mori de apă care învârt (în sensul acelor de ceasornic) roţi de rugăciune cu mantra, femei lucrează la război trăistuţe, şcoala din sat s-a prăbuşit la cutremur, un nene vorbeşte engleză (probabil profesorul şcolii) şi locuieşte alături în nişte corturi militare.
Urc spre mănăstire şi aud o muzică tibetană superbă din curte de la Lhasa Homestay. Intru şi mă aşez lângă o tibetancă autentică, iar fata ei, Karmo, îmi serveşte un ceai; îi zic că nu am bani la mine, dar îmi face semn că e plăcerea ei; tatăl ei este lama-ul mănăstirii de alături, ea lucrează la un magazin în Kathmandu şi vine în sezonul turistic să ajute la pensiune.
Revin la pensiune şi plecăm spre Syabru Besi. Pe drum vedem maimuţe prin copaci şi o căprioară, iar în coborârea spre valea Bhotekoshi Nadi mergem pe bârne expuse, cu poteca abia vizibilă prin iarba până la genunchi. Pe alocuri poteca este afectată şi traversăm torenţi abrupţi.
Ajungem în cătunul Wangal (1.639 m altitudine), cu case mai mult prăbuşite şi întâlnim un puşti care face batoane din marihuana (5000 Rp / 50$ batonul). Coborâm în lungul văii spre Syabru Besi şi traversăm un pod suspendat acolo unde se bifurcă celebra vale Langtang. În Syabru Besi stăm iar la Yala Peak Guesthouse, seara mă invită turiştii pensiunii să jucăm cărţi şi aflu că toată valea Langtang ştie cum mi-a zburat mie rucsacul din autobuz. Vorbesc cu Hari la telefon şi pot sta cu familia lui dacă mâine ajunge în timp util de la Pokhara la Kathmandu.
Drumul de întoarcere de la Syabru Besi la Kathmandu este la fel de epic ca şi dusul. Autocarul pleacă mai devreme decât trebuie şi din drum spre Dunche văd Langtangul în plin soare şi senin. Drum clasic, poliţie, control la parc, verificat bagaje, aţipesc, pauză de masă, drum, praf, gropi.
În Kathmandu este dată jos o capră de pe acoperişul autocarului nostru, denumit tourist bus. Îmi recuperez bagajul lăsat la hotel, verific cheltuielile pe care mi le dă Rishi şi îl întreb cât să îi dau lui. "Cum am discutat pe FB," zice el. "Nu am discutat, Rishi. Pe FB te-am întrebat preţul orientativ. În Kathmandu, când te-am întrebat cât vrei, mi-ai zis că nu trebuie să te plătesc." "Aşa e cultura noastră... să refuzăm,... bla bla bla." Basme. Îi dau nişte bani puşi deoparte pentru el, maximul pentru serviciile şi experienţa sa. "Dar te-am ajutat..." mă manipulează el emoţional, "banii nu-s nimic pentru tine..." (eu, milionara!). Mă enervez, ştiu preţurile. "Dacă ajuţi pe cineva, o faci necondiţionat. O prietenie nu înseamnă să ceri bani pe urmă." Tace mâlc.
Hari nu ştie când ajunge în Kathmandu, aşa că fac urgent o rezervare pe net în Patan, mănânc o supă groaznică la hotel, mă duc în staţia de taxiuri şi negociez preţul până în Patan. Ajung la Durbar Guest House, unde nu au camere cum zice pe net (deşi plătisem deja cu cardul), vorbesc la telefon cu proprietarul şi îmi dă camera familiei. Ulterior ne împrietenim, îl cheamă Om, are o tikka mare pe frunte.
Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la Tamang Heritage Trail, Langtang (partea II)