Transatlanticul

Scăldată în lacrimi, Fernanda nu mai aştepta nimic de la viaţă. În zadar încercaseră toţi să-i intre în voie, fata rămânea de neînduplecat, doar lacrimile se scurgeau continuu de o săptămână fără ca nimeni să priceapă ceva. Maică-sa îi cumpărase mărgelele din sticlă pictată pe care de cinci ani şi le dorea, ba chiar şi o pereche de pantofi cu toc înalt şi vârf ascuţit de care toţi ai satului se speriaseră, însă Fernanda continua să plângă cu toate că, într-un fel, se bucurase de noile achiziţii, observând cât de uşor se pot rezolva lucrurile uneori. Coana Safta îi făcuse dulceaţă de coacăze sălbatice ale căror sâmburi îi scosese cu vârful acului de cusut vreme de cinci zile, venise şi preotul din satul vecin şi, cu mâna pusă pe capul fetei, bolborosise vreme îndelungată nişte vorbe pe care nimeni nu le înţelesese, Maria Perdita îi aduse cele două farduri ale sale, unul albastru şi altul roz, ba chiar şi un spray consumat doar pe jumătate dar nimic nu se întâmplă, Fernanda continua să plângă şi faţa ei cu piele frumoasă şi întinsă începu să se usuce şi să se înroşească.
- Fată, eşti îndrăgostită?, o întrebase maică-sa, dar fata dădu din cap în semn de nu, ceea ce era şi mai grav pentru că acesta, se gândise maică-sa, putea fi ultimul motiv pentru lacrimile interminabile ale fetei.

Chiar şi atunci când dormea lacrimile curgeau, ceva mai rar însă, dar tot nu se opreau. Tată-su îi spuse că dacă se cuminţeşte, peste o săptămână o va duce în staţiune la Saturn, moment în care Fernanda începu şi mai tare să plângă pentru că ea era deja cuminte, în afara faptului că plângea tot timpul, neavând ce-şi reproşa. Abia atunci, enervându-se prea tare, tată-su o ameninţă:
- Ei, las' că atunci te duc la Mangalia să te internez în spital, ca să vadă ăia ce-i cu tine că aşa nu se mai poate.

Ca prin minune, Fernanda se opri din plâns îngrozită de gândul că ar putea ajunge pe mâna doctorilor. Cu duhul blândeţii, maică-sa o întrebă, a mia oară, ce fusese cu plânsul acela şi mai că o podidiră din nou lacrimile. Ca în transă, fata începu să vorbească:
- Acum 10 zile, după ce m-ai trimis la bătrâna şi înţeleapta Maria Luiza să-i duc oala aceea nouă de fiert zacuscă şi după ce m-am oprit la Maria Perdita să mă mai uit niţel la fardurile ei, am luat-o spre mare că mi-era dor s-o văd. M-am aşezat pe un colţ de stâncă şi m-am uitat la mare vreo oră şi îmi plăcea lucirea aia a apei şi faptul că apa era limpede şi marea liniştită, pescăruşii albi care tot ţipau şi alunecau prin văzduh, delfinii care se vedeau în depărtare tot sărind din apă, cerul senin de un turcoaz inocent şi mă gândeam cât de fericiţi suntem noi în colţul acesta de paradis terestru şi vedeam cum mă voi mărita într-o zi şi voi face trei copii pe care îi voi trimite la şcoală şi voi îmbătrâni aici alături de soţul meu şi cât de fericiţi vom fi noi până vom muri. Şi când mă gândeam aşa iată cum văd profilându-se la orizont o formă care la început n-am ştiut ce este dar simţeam deja că e ceva în neregulă, că poate fi ceva tragic şi după încă o oră m-am convins. Când s-a mai apropiat niţel mi-am dat seama, după descrierile lui Bandito, că e vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de transatlanticul de care se vorbea acum vreun an prin localitate şi îmi închipuiam că se îndreaptă drept spre noi şi în maxim 10 zile va fi aici şi ne va distruge satul şi aşa se încheia visul meu de viaţă şi plângeam pentru că nu voiam să mor aşa tânără, până să mă mărit şi să fac copii pe care să-i trimit la şcoală.
- Da proastă mai eşti, fată, spuse maică-sa, ce transatlantic visezi? Cum să încapă transatlanticul pe marea noastră? Acela merge pe ocean, nu pe mare. Şi nu puteai să spui de ce plângi? Că te-ai fi potolit mai repede dacă aflai.
- Păi nu puteam, spuse fata, că tot aveam impresia că din clipă în clipă ne va intra transatlanticul în casă şi eram împietrită de frică şi de supărare.

Maică-sa îşi făcu socoteala că până la urmă plânsul nu fusese de pomană pentru că se alese cu cinci borcane de dulceaţă de coacăze sălbatice, cu două farduri şi un spray, dar şi cu banii daţi pe mărgele şi pantofii cu toc înalt şi vârf ascuţit, dar una peste alta era bine câtă vreme era în câştig, numai că Fernanda îşi strică tenul de la atâta şters faţa cu cearşaful şi îi rămaseră nişte răni sub nas şi pete roşii sub ochi care se infectară de la fardurile vechi ale Mariei Perdita şi aşa ajunse fata la spitalul din Mangalia unde i se dădură nişte alifii cu care să-şi oblojească rănile. Dup un an Fernanda se mărită, făcu trei copii deodată pe care-i trimise la şcoală când crescură, îmbătrâni lângă soţul ei şi la 85 de ani muri fericită, cu visul de viaţă împlinit.