Ploaia şi două găini

Se împliniseră trei luni de când nu mai plouase în satul Petrícica. Iarba nu mai exista, pământul era crăpat, ars de soare, fântâna aproape secase. În disperarea lor, oamenii crezuseră că Dumnezeu uitase de ei şi de aceea raţionalizaseră apa, fiecărei familii revenindu-i strict o găleată pe zi. Fuseseră ceva încurcături cu cele formate dintr-o singură persoană pentru că oamenilor nu li se păruse corect ca, de exemplu, înţeleptei Maria Luiza să i se cuvină tot atâta apă cât îi cuvenea familiei Fernandei, unde erau trei oameni, dar până la urmă picară de acord ca cei singuri să aibă dreptul la jumătate de cantitate, moment în care familiile de două persoane săriră în sus pentru că şi lor tot jumătate de găleată li se cuvenea. Se instaură atunci găleata unică, marcată pe dinăuntru cu trei semne: pentru o persoană, pentru două şi pentru trei, pentru că familii cu patru persoane nu se pomeniseră în sat.

O dată problema rezolvată, se trecu la lucruri mai serioase şi anume dezbaterea modalităţii de a aduce ploaia până ce Dumnezeu avea să-şi întoarcă din nou faţa spre sat, asta după ce toţi localnicii fuseseră puşi să jure în faţa popii din satul vecin că nu au făcut păcate prea mari, lucru pe care îl executară cu toţii fără crâcnire, până şi Bandito care, umbla vorba, cu o seară în urmă se spovedise, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată-n viaţă. Cum era obiceiul din moşi strămoşi, se adunară la „La cocoşul galic” şi primul lucru asupra căruia picară de acord fu faptul că trebuie musai renovată cârciuma, bastion al deciziilor supreme. Abia apoi se dezbătu problema ploii. Şi tot cum era obiceiul, mai întâi luară cuvântul înţeleapta, apoi cei mai pricepuţi în chestiunile sociale.
- Propun, se auzi vocea răguşită a înţeleptei Maria Luiza, să facem cum făceau bătrânii noştri strămoşi, adică să invocăm nişte spirite, să facem nişte farmece, chestii de genul ăsta.

Lumea o privi strâmbând din nas pentru că nimeni din sat nu ştia să face farmece şi oricum trăiau cu frica lui Dumnezeu, căruia nu-i prea plăceau lucrurile de genul ăsta dar Maria Luiza se grăbi să le spună că nu despre farmece rele e vorba, cu alte cuvinte, nu la magia neagră spune ea să se apeleze, ci la cea albă cu care Dumnezeu nu are nimic de împărţit. Oamenii iar ridicară din umeri pentru că fie ea magia asta albă sau neagră, oricum nimeni nu se pricepea.
- Şi cum propui să facem, Mario?, întrebă Bandito cu un ochi la cer şi altul la Maria Perdita care crescuse destul de mult încât să aibă dreptul să participe la întrunirile satului.
- Păi, dacă-mi amintesc bine, spuse femeia după ce-şi drese glasul plin de tutun, moşii mei făceau cam aşa: luau o găină neagră pe care o sacrificau în miez de zi şi-i adunau sângele într-un ibric. Apoi luau o alta albă pe care o sacrificau în miez de noapte şi tot în ibric îi adunau sângele, pe care apoi îl amestecau cu cel al găinii negre. Se făcea un foc mare în noaptea cu lună plină şi se arunca sângele în foc, dar doar jumătate, pe când jumătea ailaltă se arunca pe jos, în jurul focului. În timpul acesta cel mai bătrân om al satului spunea o rugăciune cu voce tare şi... parcă mai era ceva, dar nu-mi amintesc ce.

În cârciumă se lăsă o tăcere deplină ca Maria Luiza să-şi amintească ultima parte a vrăjii albe, dar pe femeie o înecă o tuse din care un sfert de oră nu se mai putu opri, abia apoi, parcă iluminată dintr-o dată, spuse:
- Gata, ştiu. Mai avem nevoie de o pană de vultur şi de un dinte de cal pe care cel care spune rugăciunea să le arunce la sfârşit în mare. Asta-i tot.
- Da' câte găini negre ştii tu în sat, Mario?, întrebă Dovlecel căruia i se tot proptea privirea în decolteul Frosinei care iar se pregătea să alăpteze.
- Ba ştiu eu, în satul vecin, se grăbi Bandito să spună, numai ziceţi-mi când aveţi nevoie de ea.

Acum era timpul ca Emcaterina să intre în scenă cu cunoştinţele ei nemărginite, ca să stabilească exact când avea să fie lună plină, lucru de care se apucă în chiar seara aceea. A doua zi anunţă că perioada optimă vrăjitoriei avea să fie fix peste o săptămână, timp suficient pentru a se face rost de găina cea neagră din satul vecin. Dar se mai ivi o problemă: pana de vultur şi dintele de cal. Consuela îşi aminti că văzuse ea cu multă vreme în urmă, până să păţească minunea violului, pe care toţi o considerau nenorocire, văzuse deci undeva în podul casei o pasăre împăiată dar despre care nu-şi amintea de ce soi este. Urcând cu greu scările, Consuela ajunse în pod unde răscoli printre lemne şi tablouri, cioburi şi oale ruginite şi într-un târziu dădu de pasărea împăiată mâncată de carii care se dovedi a fi fost, cândva, un mândru uliu, ceea ce era bine pentru că şi uliul făcea parte din clasa vulturilor, numai că la coborârea din pod, atentă să protejeze cât mai bine pana, nu văzu prima treaptă a scării şi se prăvăli pe podea cu un sunet teribil, unde îşi rupse piciorul drept, motiv pentru care umblă cu el o lună prins între două scânduri căpătate din bună voinţa Mariei Luiza. Rămăsese problema dintelui de cal şi toţi ai satului îşi îndreptară retoric privirea spre Fane Nemărginitul, singurul mândru deţinător al unei gloabe ca vai de lume. Însă Fane se uită ca la felul paişpe, nepricepând ce vor toţi de la el.
- Hai, Nemărginitule, nu fă pe prostu', zise acelaşi Bandito, ştii că de tine depinde ploaia, aşa că fă bine şi scoate gloabei un dinte, că nu i s-o trage de la atâta lucru.

Vrând, nevrând, când auzi Fane Nemărginitul că de el depinde soarta satului, luă un fierăstrău şi, după ce îmbătă calul, îi tăie un dinte, ăl mai mândru şi mai zdravăn, cu care se prezentă peste două zile la „La cocoşul galic”. Obiectul fu pus în acelaşi loc cu pana de uliu însă nimeni nu-şi amintea exact cine e cel mai bătrân din sat. Unii spuneau că înţeleapta Maria Luiza, alţii că Roată a lui Spanac, care nu mai ieşise din casă de doi ani că nu-l mai ţineau picioarele. Într-un final se decise că Roată e cel mai vârstnic locuitor al Petrícicăi şi chiar aşa, fără să-l mai ţină picioarele, moşul era transportabil, pentru asta fiind necesar doar un scaun mai solid.

Veni noaptea cu pricina, cea cu lună plină. Cu o zi în urmă găina cea neagră adusă de Bandito din satul vecin fu sacrificată şi sângele strâns într-un ibric ce căzu în grija lui Bandito că doar el riscase să facă rost de orătanie. Pe Roată îl puseră într-un scaun mai solid, cu spetează, să nu se prăbuşească omul în timpul incantaţiei, sacrificară şi găina albă al cărui sânge îl uniră cu cel al celei negre, moşul spuse rugăciunea lângă vâlvătăile focului şi chiar dacă se mai opinti reuşi, totuşi, s-o ducă la capăt, sângele fu vărsat jumătate în foc şi jumătate pe lângă, pana de uliu roasă de carii şi dintele gloabei lui Nemărginitul aruncate în mare, apoi oamenii plecară acasă cu conştiinţa împăcată că făcuseră tot ce era necesar şi se puseră pe aşteptat urmările magiei, adică venire ploii.

A două zi, când se crăpă de ziuă, mai întâi se auzi un bubuit. Peste 10 minute, încă unul şi apoi încă unul. La fix 10 minute de ultima bubuitură începu să plouă mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. Fericiţi că magia reuşise, se strânseră la „La cocoşul galic” să sărbătorească, ştiind că, de acum, în caz de nevoie, aveau la ce apela. Numai că la ştirile de la orele 17 de la radio Bandito fu primul care auzi.
- Cercetători de la Crângul lui Bot s-au deplasat în dimineaţa aceasta într-o zonă de pe litoralul românesc, unde au testat rachete cu ajutorul cărora se poate produce ploaia. Experimentul a fost încununat de succes. La momentul acestei transmisiuni, la mare plouă, după trei luni de secetă.

Tristeţea oamenilor fu nemărginită la aflarea veştii că nu ei aduseră ploaia, ci unii care împuşcaseră norii şi aceeaşi tristeţe avea să crească în următoarele două săptămâni din cauza inundaţiilor produse pentru că ploaia nu mai avea de gând să se oprească. Statul trimise ajutoare numai că în Petrícica nu ajunseră. În plus, calul lui Nemărginitul îşi dădu obştescul sfârşit, după ce locul dintelui tăiat cu fierăstrăul se infectă.