Dragostea în vreme de secetă

Dacă noaptea mai era cum mai era, ziua căldura transforma satul Petrícica într-un cuptor încins. Marea înălţa mirajele ei necontenit, totul era un abur dens, ca în zilele cu ceaţă. Apa iarăşi se raţionalizase, găleata marcată pe dinăuntru cu trei semne reintrându-şi în drepturi. Oamenii nu mai puteau munci, stăteau tolăniţi în case cât mai dezbrăcaţi, uliţele satului erau pustii iar întâlnirile de la „La cocoşul galic” se mutaseră noaptea, când aerul devenea mai respirabil. Seceta dură trei luni, timp în care nici un vapor nu fu văzut pe marea care oricum scăzuse semnificativ, de toţi gândeau în taină că e foarte posibil să sece. Câteva familii care creşteau porci făcuseră o mică revoltă în urma căreia obţinuseră dreptul de a primi mai multă apă pentru animale. Din nefericire nu se putea asigura şi apa pentru boul coanei Clara Despletita, singurul din sat, şi asta pentru că animalul obişnuia să bea indecent de mult, tot ce putuse primi în plus femeia fiind trei sferturi de găleată.
- Las', c-o să aveţi voi nevoie de bou pentru arat, spuse cu năduf Clara Despletita care-şi purtase toată viaţa lunga podoabă capilară de culoarea cânepii despletită. Să vedem atunci la cine veţi apela, zise ea şi avea dreptate pentru că toţi se foloseau de boul ei în schimbul unei părţi infime din recolta şi aşa firavă.

Şi pentru că în sat nu era nici un fel de activitate şi plictiseala atinsese cote ucigătoare, bruna Iolanda se hotărî să plece prin staţiuni să muncească ceva, măcar se alegea şi cu bani, şi cu anturaj. În staţiuni vremea era la fel de secetoasă dar în plus erau turiştii, cu care nu te puteai plictisi. Mai întâi găsi de lucru la un restaurant mic pe malul mării unde spăla vase şi pahare, mătura, debarasa mesele şi cumpăra, dimineaţa devreme, ziarul şefului, pe care i-l aşeza alături de cafeaua aburindă care îi era preparată în fiecare dimineaţă fix la orele 9, cu două pliculeţe de zahăr alături şi lapte condensat, lucru pe care bruna Iolanda nu îl văzuse niciodată. Toată treaba dură mai puţin de o săptămână pentru că ba farfuriile rămâneau slinoase, ba paharele pătate, ba mesele din plastic cu urme de suc de roşii şi în ruptul capului fata nu voia să folosească sticla de clor, aşa cum îi spusese patronul, pentru că, spunea ea, mirosea urât şi era alunecos pe mâini, în plus, nici rostul nu i-l vedea. Totul culmină când îi puse unui client în braţe tava cu farfuriile de ciorbă de burtă. Atunci, patronul urlă atât de tare încât bruna Iolanda îşi dezbrăcă în grabă şorţul de pe ea luând-o la fugă şi oprindu-se abia la un kilometru mai la vale, drept în faţa unui minihotel destul de cochet. Îi păruse rău că fusese nevoită să plece de la restaurantul Hystrya pentru că de vreo două zile ochise un băiat frumos care părea a-i face semne. Intră în minihotel şi întrebă dacă aveau ceva de lucru şi pe loc o angajară pe post de cameristă, după ce i se făcuse un instructaj ţeapăn care spunea că nu are voie să se atingă de lucrurile turiştilor şi de antenele televizoarelor care cu greu fuseseră fixate astfel încât să prindă un program TV. Tot ce avea de făcut era să schimbe lenjeriile, să dea cu aspiratorul în camere şi pe holuri, să spele băile şi WC-urile şi, o dată la două săptămâni, să spele geamurile. Primea în schimb masă, casă şi ceva bani.

Nici nu intră bine bruna Iolanda în minihotel când dădu de ceva ce nu văzuse în zilele ei şi nici nu-şi închipuise că poate exista: un negru. Mai întâi îl privi blocată, incapabilă de vreo mişcare sau sunet. În tot cazul, o trecu un fior de sus până jos cu atât mai mult cu cât omul era uriaş, având cam un metru şi nouăzeci. Hotărî, într-o fracţiune de secundă, că îi place şi când realiză pentru prima oară, când îi făcuse într-o dimineaţă patul, că patul miroase cu totul altfel decât a celorlalţi, hotărî deci să afle misterul pielii lui negre şi lucioase care mirosea altfel decât cea a oamenilor albi. Dar cel mai mult se bucură că avea ce să le povestească oamenilor din sat când seceta avea să treacă şi se va întoarce toamna, la sfârşit de sezon, acasă. Îşi luă inima în dinţi şi într-o dimineaţă, înaintea de plecarea omului cu piele neagră la plajă, intră în camera lui şi îl rugă să o lase să-i pună mâna pe piele să vadă dacă e la fel cu a ei, lucru care pe turist îl bucură nespus şi-l făcu să înceapă să-şi schimbe părerea despre români pe care, până în clipa aceea, îi considera cam reci. Tare se uimi bruna Iolanda când constată că nu e nici o diferenţă între pielea ei şi pielea negrului, singura diferenţă fiind cea de limbă pentru că oricât se chinuise să priceapă ce spune omul, nu reuşi. Pricepu totuşi că „helău” trebuie să fie un fel de „ziua bună”, şi că „ochei” trebuie să fie un soi de „da”, dar ce o amuza cel mai tare era că dimineaţa, când îi intra în cameră, de câte ori îi spunea „Bună dimineaţa.” el răspundea cu „monin”. Până într-o zi când negrul se cam sătură de atâta „bună dimineaţa” şi de chicotele fetei şi puse o mână zdravănă pe ea şi o rostogoli în pat iar experienţa prin care trecu bruna Iolanda nu avea s-o uite niciodată pentru că nu i se mai întâmplase să treacă prin ce a trecut cu negrul şi aşa îi plăcuse de mult încât vreme de zece zile cât mai stătu negrul la minihotelul „Floarea litoralului”, în fiecare dimineaţă, omul o rostogolea în pat şi-i făcea acelaşi lucru, promiţând că o să vină şi la anul, cel puţin asta înţelese fata din semnele pe care i le făcuse la despărţire.

Beată de fericire se întoarse în Petrícica şi nu ştia prea bine de ce dar totul i se părea mai frumos şi simţea aşa, într-un fel ciudat, că pluteşte. Maică-sa o văzu că s-a întors schimbată dar nu bănui motivul, în tot cazul fusese foarte mulţumită când fata îi puse în palmă uriaşa sumă de opt sute de mii de lei, bani cu care dădu fuga în satul vecin şi cumpără o copaie de plastic mov, un batic albastru cu buline maro, o pereche de pantofi cu toc pentru că voia să fie cea mai elegantă de la cârciuma „La cocoşul galic” şi un aparat de radio vechi pe care-l făcu praf la intrarea în sat, împiedicându-se de prima treaptă a scării de la intrarea în casă. Abia atunci văzu că preşul era pus pe dos.

Nimănui nu povesti fata de omul cu piele neagră însă mare îi fu uimirea când după ceva vreme începu să-i crească burta. În suspinele maică-sii, după câteva luni fata dădu naştere unui băiat, moment în care maică-sa se prăbuşi de supărare când văzu că pruncul are pielea neagră iar bruna Iolanda, cu plodul în braţe, se duse să facă un scandal monstruos la porţile ambasadei Gabonului unde mare-i fu mirarea când dădu, pe post de paznic, tocmai de bărbatul negru care o necinstise pe litoral, pe vreme de secetă. După o lună trimise în sat o fotografie cu ea şi pruncul, înconjuraţi de cele 24 de rude ale proaspătului soţ, poză pe care maică-sa o ţinu ascunsă de cum o primi iar într-o noapte cu lună plină o arse pe malul mării în timp ce spunea rugăciuni şi arunca în foc sângele unei găini albe proaspăt sacrificate.