2017 prin 2016

Am avut şi eu de gând să scriu despre 2016, mai mult sau mai puţin nişte topuri sau realizări personale, dar uneori ideile au o viaţă proprie şi refuză să se învârtă cum le porunceşti, în zadar am încercat să mă concentrez în direcţia propusă, tot ce am putut găsi au fost o idee şi un personaj de parcă anul meu 2016 atât a fost.

O idee care, întinsă peste un an, poate fi chiar un leit motiv, ce uşor ne este să suferim şi cât de greu am ajuns să ne bucurăm. Poate e vorba doar de mine, eu am ajuns aşa dar am o bănuială că nu sunt doar eu în situaţia asta. În 2016 mi s-a îndeplinit un vis, am avut o mare realizare care ar fi fost normal să mă propulseze măcar într-o bucurie dacă nu într-o exaltare însă ce s-a întâmplat a fost ciudat, parcă am uitat că am avut un vis, parcă nu am înţeles că reuşisem, apoi după un timp am avut o iluminare (mică însă) mi-am dat seama deodată că erau chiar visul meu şi reuşita dar bucuria tot nu a apărut. Am realizat că mi s-a stricat motoraşul care generează bucuria şi mi-a rămas constant şi fidel doar cel de tristeţe. Evident m-am întristat:). Şi în loc de planuri concrete mi-am propus să fiu altfel în 2017, să nu-mi doresc decât să mă reobişnuiesc să mă bucur pentru lucrurile mari şi mici din jur.

Dar azi 19 ianuarie 2017 este destul de greu să mă ţin de plan. E frig, alunecă pe stradă, se întunecă repede şi mâine mai e şi 20 ianuarie 2017, ziua când are loc investirea de la Washington.

Învestirea preşedintelui american în 2017 poate fi considerat, totuşi, un eveniment vesel, fiind un motiv bun de bancuri, dar toate bancurile pe care le văd sunt cam cu jumătate de gură spuse şi doar o umbră de râs. Şi asta pentru că nimeni nu ştie cu adevărat ce va urma. Da, anul 2016 este anul lui Trump, oricât am încerca să găsim o altă personalitate sau un alt eveniment el păleşte în faţa meşei blonde care parcă a mesmerizat aproape jumătate de Americă, destul cât să devină omul de la Casa Albă, cel cu degetul pe butonul roşu, ştiu că războiul rece s-a încheiat, dar oare Trump ştie? sau îi pasă? Fiul meu, care este un soi de gigi contra universal afirmă vesel că e sigur că Trump va fi un preşedinte excepţional pentru că prea ne aşteptăm doar la catastrofe din partea lui. Nu-l place, ci mizează pe el, la rece, ca la curse. Eu însă mă uit cu stupoare la un interviu cu un miner american (sic) bine dispus care spune, sigur pe el şi pe neaşteptatul lui viitor luminos, aşa cum este şi preşedintele pe care sigur l-a ales şi el, că cărbunii (scuzaţi, în engleză nu e cacofonie) vor fi din nou la mare trecere datorită preşedintelui (era să zic tovarăşul preşedinte) şi zice textual că... noi suntem carbon şi trăim pe dioxid de carbon şi atunci cum se poate ca dioxidul de carbon să fie nociv? Aberaţii de savanţi! Trump promite că va dezsemna acordul de mediu de la Paris. Pe de altă parte acordul de la Paris s-ar putea să fie ultima noastră grijă dacă face tot ce a promis.

Washingtonul se pregăteşte de demonstraţii, şi nimeni nu ştie dacă vor fi chiar de bucurie, grupul B Street Band îşi anulează participarea la concertul inaugural, nu sunt ei cine ştie ce cunoscuţi dar mă întreb ce poate determina un grup să renunţe la o asemenea participare / onoare? Ce ar pierde atât de important în ochii fanilor dacă ar participa?

Sincer, în acest ianuarie 20, de care ne desparte doar o zi, nu ştiu ce să cred, împreună cu alte câteva miliarde care poate îşi pun aceleaşi întrebări. Poate un preşedinte american să dea peste cap o ţară ca America şi odată cu ea alte multe de pe glob? Are această putere sau puterea preşedintelui american e doar un mit?

Oricum ai lua-o e de rău. Dacă are cu adevărat puterea noi suntem printre primii care ne vom arde. Nu am contat şi nu contăm în Europa şi în lume, am fost şi vom fi mereu mărunţiş de schimb în tranzacţiile dintre marile puteri. Dar şi dacă nu are puterea e rău pentru că mitul celui mai puternic om de pe pământ va fi îngropat şi odată cu el echilibrul izvorât din credinţa că America contează esenţial în liniştea şi pacea lumii.

Victor spune că sunt pesimistă şi că gerul mă face să văd totul în negru, lucrurile sunt mai simple, Trump nu are mare putere dar va mima că o are şi noi nici măcar nu vom observa.

Şi pentru că sunt derutată de toate aceste dialoguri râd cu cei de la Times New Roman: Bill Clinton a răsuflat uşurat, pentru că era aiurea ca, după ce a fost preşedintele SUA, să devină acum prima doamnă a Americii.