Cum se vindecă sufletul rus

Pentru unii, a te simţi rău înseamnă o carenţă de vitamine, un deficit, pasager, de glucoză sau de calciu. Iei vitamina, dispare răul. Iei calciul sau glucoza, dispare răul. Pentru alţii, a-ţi fi rău înseamnă o stare repede trecătoare, de nebăgat în seamă, ce poate fi altoită cu o ţigară sau cu un espresso. Pentru Katia, a se simţi rău înseamnă, invariabil, a se simţi inadecvat. Ei nu-i e rău niciodată, fiziologic vorbind. Ei îi este rău aşa, într-un mod existenţial, iar alteori într-un mod metafizic, ambele fiind atât de greu de pus în cuvinte. Şi pentru că sunt atât de greu de pus în cuvinte stările ei bizare de rău (un rău subtil, un rău superior dar şi o provocare), a început, de la un timp, să scrie. Poezie, proză... a scris chiar un roman, a scris chiar un volum de poezie sau, mă rog, aşa îşi imaginează ea, că scrie. Chiar dacă, la modul concret, Katia chiar scrie. Doar că sufletul rus - Katia e rusoaică - nu se lasă prins în cuvinte cu una, cu două. Katia ţine sub cheie cele două volume. Deocamdată. Nu e deloc convinsă că au valoare suficientă pentru a fi publicate. Katia este prudentă. Nu vrea să se facă de râs, cu toate că declară că nu-i pasă ce părere are lumea despre ea. Şi nu minte. De fapt, Katia evită să i se facă ruşine de ea însăşi. Nu, Katia nu e deloc proastă (doar e o rusoaică şi are, prin urmare, un excesiv suflet rusesc), Katia e chiar o tipă mişto, cu un fund de milioane, rotund, uşor bombat, uşor înapoi şi cu picioare de fostă patinatoare. Cu păr castaniu, lăsat să curgă pe umeri în bucle neglijente care toamna, când soarele este blând (asta se întâmplă, de regulă, în după-amiezele de septembrie), sclipeşte în nuanţe minunate de ruginiu. Ochii foarte verzi şi buzele pline completează o aparenţă foarte interesantă. Alături de un aproape perpetuu aer de melancolie, extrem de atrăgătoare pentru sexul opus. Un fel de-a spune opus, e doar complementar.

Dacă ar fi întrebată, nu ar şti să spună altceva decât că-i place sau că nu-i place. Atât. Dar pentru asta trebuie ca, mai întâi, să asculte. Să asculte bine, cu atenţie, lucru care nu-i iese, întotdeauna, de prima oară. Dar tocmai pentru că nu-i iese de prima oară însemnă că-i place. Uneori, se grăbeşte. Dacă primele acorduri nu-i plac, o clasifică repede la capitolul "nu-mi place". Se întâmplă, însă, atunci când are mai multă răbdare, să înceapă să-i placă de la următoarele acorduri. Katia nu e doar excesivă, ci şi nerăbdătoare. Viaţa ei, de altfel, este un lung şir de eşecuri şi de aceea nu mai are răbdare. Eşecuri insignifiante la scara umanităţii, cu nimic diferite de eşecurile altora, însă perspectiva proprie asupra acestor eşecuri este una care tinde, de fiecare dată, să o arunce în depresie. Ceea ce, odată, chiar s-a întâmplat. Dar cum excesivul suflet rusesc nu se lasă răpus cu una, cu două, într-o după-amiază de septembrie Katia a dat cu depresia de pământ şi s-a hotărât să se salveze. Fie ce-o fi, şi-a spus. Fie ce-o fi, acum sau niciodată. În acea zi, Katia a hotărât că n-o să-i mai pese, niciodată, de nicio interdicţie, de nicio lege morală dintre cele pe care toată lumea, de altfel, le încalcă. Şi-a promis că nu va mai ţine cont de nimic şi că va face ceea ce va simţi că este bine pentru ea. Aşa că, hotărâtă, şi-a lăsat buclele ruginii să sclipească molcom în soarele după-amiezii de septembrie, a tras pe ea o pereche de blugi bleu ca cerul de august, tenişii albi, imaculaţi, un pulover lejer, din mohair vernil, şi-a rimelat genele, şi-a pus cerceii cu pene de păun şi a plecat la filarmonică, unde ştie că el are repetiţie în fiecare după-amiază. Nu a intrat pe intrarea principală, ci pe cea din spate. El nu sosise încă, dar a sosit imediat după venirea Katiei. Nu mai era nimeni. Doar ea, ascunsă într-un colţ de întuneric al sălii de spectacole. Nu o vede. Scena este luminată. În sală este aproape întuneric. Katia stă pitită, nu vrea să fie văzută. Vrea doar să fie singura martoră a interpretărilor de geniu, vrea să creadă că el cântă numai pentru ea, numai şi numai pentru ea. Iar el începe să cânte. Katia nu are cultură muzicală, nu ştie ce cântă, ştie doar dacă îi place sau nu îi place ceea ce aude. Dar nu se poate să nu-i placă ceea ce tuturor le place, şi anume interpretarea lui. Prima partitură începe în forţă, năvalnic în primele acorduri. (Appassionata). A doua, pentru Katia este o mângâiere (Preludiul, Rachmaninoff). A treia (Maestoso, Brahms), o duce undeva nu a mai fost. Katia nu ştie ce ascultă, dar e ca şi cum el i-ar vorbi. Îi vorbeşte de ape, despre fluvii, despre valurile mării care lovesc ţărmurile şi apoi se retrag, valuri egale, acelaşi ritm, acelaşi contrapunct despre care Katia nu ştie nimic, ea vede două spade încrucişându-se sau două nave înaintând una spre cealaltă, apoi îşi imaginează sala plină de presă, presă din Marea Britanie, presă din Germania, din Austria, din Franţa, ba chiar şi din Statele Unite, presă şi din Mexic, poate şi din Brazilia apoi presa dispare şi el iar cântă numai pentru ea iar ea îi răspunde cu emoţiile ei din piept care i se răsfiră pe braţe iar în burtă le simte ca pe o sferă solidă, poate chiar ca pe un prunc şi aşa Katia ajunge să-şi imagineze că ceea ce simte în pântec este copilul lui şi atunci îi dau lacrimile iar lacrimile se scurg pe puful argintiu al obrajilor bronzaţi, el se opreşte brusc tocmai atunci când Katia începe să tuşească şi, din semi-obscuritatea sălii, pata vernil a puloverului începe să se contureze din ce în ce mai clară. El se încruntă, se ridică de pe scaun şi, cu paşi mari şi fermi, se îndreaptă spre pata vernil în castaniul căreia lumina începe să-şi joace sclipirile. Deodată, fruntea i se destinde. Ia loc la două scaune distanţă iar Katiei începe să-i fie rău. Nici nu mai ştie dacă este un rău existenţial sau unul metafizic, nu mai ţine cont de interdicţiile de niciun fel şi de aceea, după un timp nelămurit, îi poate spune, cu degetele răsfirate apăsând uşor pe pântec şi cu excesivitatea de netăgăduit a sufletului rus:
- Domnule, pe Dumneavoastră v-aş putea iubi.

A fost ultima oară când Katiei i-a fost rău.