Bulionul (partea I-a)

- Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine! murmuram eu vorbele pe care le ţineam minte dintr-o poveste veche, veche, şi râdeam, ca să îmi mai treacă de urâtul amestecatului în fiertură şi să mai uit şi de amorţeala care îmi cuprinsese mâna.

Bulionul clocotea în ceaunul uriaş, de tuci, aflat pe nişte pirostrii negre, cu trei picioare scurte, pline de ciorchini de funingine.
- Tanti Anicooo, nu cumva ţi s-a lipit bulionu'? Parcă miroase-a afumat...
- Nu se lipeşte el aşa uşor, Rado, vrei să mă sperii sau ce? Nu mai cobi! Dac-am făcut focul cu ciocani şi cu coceni şi iese-atâta fum, cum vrei să miroasă altfel? Mai cu seamă că-mi face impresia că ciocanii ăştia nu-s chiar uscaţi şi de-aia, în loc să facă flacără mare, iute, mai mult fumegă. I-auzi-i cum sfârâie! E limpede că au prins umezeală. Am pus-o pe fata asta să mestece întruna cu făcăleţu', taman de-aia, ca să nu cumva să se lipească bulionul, asta mi-ar mai lipsi, dar niciodată de când sunt eu nu mi s-a întâmplat aşa ceva, şi tu, Rădiţo, ce-ai de cobeşti?

Pe mamaia Anica o strigase o vecină, Rada, care îi era şi nepoată de verişoară - tatăl Radei era văr de-al doilea cu tataia Bujor - şi îi venea şi fină -mamaia Anica şi tataia Bujor îi botezaseră pe toţi cei patru copii ai Radei -, o chemase la gardul dintre cele două curţi şi, după ce schimbaseră două-trei vorbe despre bulion, o dăduseră pe altele şi se apucaseră să îşi povestească una celeilalte, când în gura mare, când şopocăind, ce se mai întâmplase de ieri seară, de când nu mai stătuseră de vorbă, şi până azi la amiază.
- Nu cobesc, bre tanti Anico, da' zău c-aşa mi s-a părut...

Eu, după ce dădusem toată dimineaţa roşiile prin sită - mamaia Anica le strânsese cu o zi înainte, în coşuri mari de nuiele, o ajutase şi Aurica, o cumătră, care, când aduna roşiile, nu stătea pe vine, cum stătea mamaia Anica, ci stătea aplecată, de-i venea sângele în cap şi era roşie-roşie la faţă, şi icnea scurt şi surd, ori de câte ori se îndoia de la brâu, iar la spate i se ridica rochia şi îi vedeam jartelele de elastic lat, cu care erau prinşi ciorapii, undeva puţin mai sus de jumătatea coapsei, tot amândouă spălaseră roşiile în mai multe ape şi le tăiaseră, pe fiecare-n parte, în patru -, mi se încreţise pielea palmelor de la sucul dulce-acrişor ce se scurgea din pătlăgelele zemoase, şi rotisem, cu hărnicie, cine ştie de câte mii de ori, mânerul maşinii de tocat, la început vioi şi cu mult zel, apoi din ce în ce mai anevoios şi fără râvnă, amestecam acum necontenit, de vreun ceas, poate şi mai bine, în ceaun, învârtind bulionul în aceeaşi direcţie în care înaintează acele ceasornicului, mă durea mâna din umăr, iar degetele îmi amorţiseră încleştate pe făcăleţ, dar nu mă lăsam, voiam neapărat să fiu de folos până la capăt.

Într-un târziu, aducându-şi aminte de mine şi de bulionul pe care îl lăsase pe mâna mea, mamaia Anica îmi strigase de la gard, de unde sporovăia cu Rada:
- Ai obosit, Puico? Mai poţi, mamă dragă?
- N-am obosit, mamaie, mai pot, îngăimam fără vlagă şi cu ultimul dram de chef. Dar... până când să mai amestec? Şi mai trebuie fiert mult? Când e gata?
- Eee... stai aşa că nu ne-aleargă nimenea şi nu ne grăbim nicăieri! Se-ngroaşă el încet-încet, mai ai răbdare, las' că acu' nu mai bag deloc la foc, lăsăm să se mai domolească oleacă, să se mai potolească fiertura, că prea au început să sară stropii de bulion în toate părţile, mai au puţin şi dau pe-afară din ceaun... vezi să nu sară pe tine, să te frigă. Să te mai văd şi arsă, săracan de mine, Doamne fereşte, să zică mă-ta că n-am avut grijă de tine.


- Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine! continuam eu să rostesc încet, în joacă, descântecul din povestea pe care mi-o spunea mamaia Anica seara, la culcare, când eram mică-mică, şi din care nu mai ţineam minte peripeţiile prin care treceau personajele, ci doar că nişte ţigani, înnoptând pe un maidan, puseseră de mămăligă lângă o căruţă sărăcăcioasă, acoperită cu coviltir, dar terciul, în jurul căruia se adunaseră cu toţii, înfometaţi, era nărăvaş şi sărea din ceaun, şi nu putea fi liniştit decât cu descântecele unei ţigănci bătrâne, o vrăjitoare care, răsfirându-şi degetele şi mişcându-şi palmele în cercuri deasupra ceaunului, îmblânzea terciul, rostind tărăgănat şi misterios, cu voce groasă, mai mult şoptită: Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine!, până când terciul, ca printr-o minune, ajungea să fiarbă cuminte, mocnit, în clocote mici şi surde, iar când ţiganii mâncau apoi mămăliga, se dovedea că era o mâncare fermecată, care le dădea tot felul de puteri magice.

Povestea îmi părea uimitoare, lumea înfăţişată meşteşugit de mamaia Anica era fabuloasă, mai ales că toate vorbele mi le şoptea seara, în timp ce eu aveam ochii mijiţi de somn, trăgeam de pleoape grele să nu cadă, mă luam la trântă cu Moş Ene să-l alung de pe gene, să nu mă doboare şi să mă cufunde în vise înainte de a auzi sfârşitul întâmplărilor miraculoase, în timp ce în odaie ardea doar o candelă, care lumina o iconiţă cu rame înguste, aurii, arătându-i pe Fecioara Maria şi Pruncul Iisus, la care mamaia Anica se închina în fiecare seară şi spunea Tatăl nostru, iar flacăra mică arunca pe pereţii văruiţi în alb lucios lumini roşiatice-gălbui, printre care se strecurau neobosit uriaşe umbre mişcătoare, care urcau pe podina de lemn, se rostogoleau, săreau, dănţuiau în fel şi chip şi se transformau în nişte făpturi ciudate - zâne, balauri, pitici, cai înaripaţi, căpcăuni -, venite parcă din îndepărtate lumi fantastice, nemaiîntâlnite şi nemaiauzite vreodată.

Eu îmi închipuiam că ţiganca vrăjitoare din poveste avea aceeaşi înfăţişare cu ţiganca Maruşca, căldărară, care dădea, pe bani, pe haine vechi sau pe de-ale gurii - mălai, făină, ouă, brânză - prin sat, oale şi tigăi, ceaune şi cazane de aramă, şi care avea călcâie negre şi crăpate adânc, că umbla cu picioarele goale prin ţărână, avea pe ea fuste multe, înfoiate, una peste alta, lungi până la glezne, aproape că mătura pământul cu ele, şi creţe, de urechi îi atârnau cercei uriaşi, rotunzi, din aur, era îmbrobodită cu o basma roşie, înflorată şi cu ciucuri bogaţi, înnodată la spate şi lăsată mult pe frunte, acoperindu-i sprâncenele; în cozile lungi până la brâu, groase şi negre-lucioase avea împletiţi bănuţi de aur, la gât avea o salbă, tot din bănuţi de aur, aşezaţi pe trei rânduri, iar dinţii, şi sus, şi jos, erau şi ei tot din aur. Maruşca mergea încet pe mijlocul drumului, cu vasele pe umăr, căra şi câte zece deodată, strigându-şi, cât o ţinea gura, marfa, lăudând-o, îmbiind lumea să cumpere, se mai oprea pe la porţi, la umbra vreunui zarzăr sau dud, se aşeza pe câte o canapea să-şi mai tragă sufletul, sau chiar în praful din drum, turceşte, întinzându-şi fustele roată; pe fete le momea să le ghicească în ghioc - Hai la baba cu ghiocu', să-ţi gâcească tot norocu' -, în cărţi sau în palmă, iar ce spunea era tare greu de înţeles, vorbea despre drumuri de seară, dame de ghindă, de verde, de tobă şi multe alte lucruri misterioase. Odată, îi spusese Vasilicăi, care doar ce terminase liceul, la oraş, uitându-se în palma ei şi cercetând cu luare-aminte nu ştiu ce linie mai adâncă:
- Mânca-ţ-aş ochii-ăia albaştri, mata ai făcut sichirichi! Să nu zici că nu-i aşa, că iote linia! Mă jur pă ce vrei! Bag mâna-n foc! Să n-apuc să mă mişc şi să mă mai scol d-acilea, dacă minţ! Iote ce zice şi cărţili, zice la fel ca cum zice liniili din palmă!

Vasilica chicotise încurcată, înroşindu-se până în vârful urechilor, de parcă Maruşca ar fi nimerit să-i dibuiască vreun secret:
- N-am făcut nimica, ia nu mai născoci! Îmi ghiceşti ca lumea ori ba? Ce-ndrugi acolo? Astea-s scorneli... Ia lasă-mă-n pace, hai, nu mai vreau să-mi zici nimica, pleacă d-aci!
- Păi dacă nu crezi în gâcit, n-am ce să-ţi gâcesc, că sperii spiriduşii şi nu mai s-arată... şi p-ormă iese gâceala strâmbă...
- Fugi d-aci, ce spiriduşi?
- Iote ăştia care zice că nu mai eşti fată mare, ca să ţi-o zic pă d-a dreptu'... Hai, adă un ciur dă mălai şi-ţi mai zic! Îţi zic şi dacă te ia flăcău' cu cununie, că iote, să vede... îţi spui şi dac-ai rămas borţoasă... Da' adă ciuru' mai 'nainte, hai!
- Ia lasă-mă, ce ciur? N-am mălai! Pleacă, n-auzi?
- Hai că are mă-ta hambaru' plin!
- Nu pot să-ţi dau! Pleacă d-aci că spui numa' prostii! Aoileu... gălăgioasă mai eşti, Maruşco! Pleacă odată că dacă nu, pun câinele să sară pe tine şi să te gonească!

Şi ţiganca se urnise greu de la poarta Vasilichii, se ţinuse scai de ea că nu şi nu, să-i ghicească pentru un ciur de mălai, dacă nu, pentru patru-cinci ouă sau măcar pentru un coltuc de pâine ori pentru ce-o lăsa-o pe ea inima să-i dea.

De la ţiganca Maruşca îşi cumpărase mamaia Anica ceaunul uriaş în care fierbea, de câţiva ani buni, bulionul. Tot aşa, mai luase de curând şi un cazan în care să facă săpun; avusese unul, dar, de vechi ce era, se trezise cu el spart în fund şi, după ce încercase tataia Bujor, fără sorţi de izbândă, să-l cositorească, dăduse, după ce se tocmise aprig cu Maruşca, o sută douăzeci de lei şi luase unul nou.

- Da' săpunu' l-ai făcut, tanti Anico?
- Când era să-l fac, Rado? Am tot ce-mi trebuie, am strâns şi grăsime, şi pelin, am luat şi sodă, cazan nou am. Ziceam că să-l fac săptămâna care vine, marţi, miercuri. Luni, nu, că cică nu e bine. Nu se-ncheagă, dacă-l faci lunea. Se taie ca maioneza şi nu mai ai ce să-i faci şi cum să-l dregi, n-ai decât s-arunci tot, mai mare păcatu', şi s-o iei iar de la capăt... altă grăsime, altă sodă, alt pelin... he, heee... Aşa a păţit mămica o dată, Dumnezeu s-o ierte, să-i fie ţărâna uşoară acolo unde se hodineşte, chiar aşa, am visat-o azi-noapte, trebuie să dau ceva de pomană pentru ea, i-o fi foame, i-o fi sete, i-o fi frig, săraca... Şi cum îţi spui, într-un an, ce crezi c-a făcut? A zis că lasă că ea nu crede în vorbe d-astea, ce dacă-i luni? Şi s-a apucat de făcut săpunu', că era vreme frumoasă, numa' bună de făcut focul afară, nu bătea vântul deloc, nu era-nnorat să zici că plouă, nu nimic... Şiii... a făcut o nefăcută... a stricat tot, n-a mai avut ce să facă... ce rău i-a păruuut...
- Păi cum să nu-i pară rău? Te cre' şi eu că i-a părut rău... Să mă chemi şi pe mine când l-oi face, tanti Anico, că poate m-oi învăţa şi eu... Pân-acu' mi l-a tot făcut soacră-mea, săraca, acu' dacă ea s-a dus...
- Te chem, Rădiţo, de ce să nu te chem? Nici nu e greu să-l reuşeşti, dacă ţii cont să nu greşeşti la măsuri, să fii atentă să le brodeşti cum trebuie, altceva nu-ţi mai rămâne să faci decât să îngrijeşti de foc, să fie mai vâlvătaie la început, iar apoi îl laşi din ce în ce mai molcom. La fel ca la bulion. Iar când începe să clocotească, mesteci să nu se lipească. Mie-mi iese săpunu'! Ştii cum spală de bine? Să vezi albituri ce scoate! Face un clăbuc... şi miroase frumooos... eu pun şi câteva crenguţe de izmă când e aproape gata. Ţi-e mai mare dragu' să speli cu el. Nici nu mai trebuie să pui dero. Şi vrecea care s-adună la fundu' cazanului - că săpunu' s-alege tot o grosime, se ridică deasupra şi se-ntăreşte -, o pun în butoi, n-o arunc, ar fi păcat, o păstrez ca să pun în ea toate oalele şi tigăile, sticlele, borcanele, tăvile de la aragaz şi p-alea de cozonaci, tot, tot, tot, chiar şi placa de la aragaz, tot ce am în bucătărie, iar după un ceas le scot ca noi, curate lună, că vrecea arde toată grăsimea de pe ele. Iar săpunu', când se răceşte şi se încheagă frumos, iese spre verde-aşa, zici că-i d-ăla de faţă, de la magazin, îl tai bucăţi mari, pătrate, şi-l pun la gura podului, ca să-mi fie mai la îndemână. Şi bulionu' tot aşa, îmi iese gros şi se păstrează fără să facă nici un pic de mucegai deasupra, îl pun în sticle verzi, aşa e cel mai bine, să fie verzi, de la mămica ştiu, altfel, îşi schimbă culoarea, în loc să fie roşu-aprins, se-nmaroneşte. Al meu, nu, roşu rămâne un an întreg, şi să vezi cum înroşeşte mâncareaaa... Rrroşu, rrroşu face sosu', şi nu pun decât două-trei linguri la ditai crătiţoiu'! Mă cam canonesc cu el, că stirilizez sticlele-n baimarin, că aşa m-am învăţat de la început şi-aşa fac! Da' se merită chinu'!

Mamaia Anica, într-adevăr, era foarte pricepută la treburi şi ştiutoare de multe taine, o grămadă de femei din sat îi cereau sfatul sau o chemau în ajutor, ba pentru pus ventuze - aci auzeai strigând la poartă: Anico, hai să-i pui ventuze lu' Frusina, că e răcită cobză! -, pe care le încălzea cu o feştilă - făcută dintr-o sârmă lungă de-un cot, la capătul căreia înfăşura vată, o înmuia în spirt şi îi dădea foc - şi apoi, înfierbântate aşa, prindea ventuzele de pielea spinării; ba pentru descântatul de deochi sau pentru leacuri făcute din fel şi fel de ierburi - pe care se îngrijea să le strângă, an de an, de primăvara şi până toamna, să le ţină întinse la uscat şi apoi să le pună la păstrat, în săculeţe de pânză albă, aşezate pe un galantar, în camera cea mai bună, alături de bucheţele de levănţică, izmă, busuioc şi lămâiţă, cimbrişor şi rozmarin, cutiuţe cu chimen, cuişoare, piper, ienibahar, foi de dafin, batonaşe de vanilie, tărtăcuţe galbene şi portocalii, gutui mari şi sănătoase, cu puful gros pe ele, culese cu tot cu frunze, care toate, laolaltă, dădeau un miros tare frumos, parfumat, aromat, parcă şi un pic amărui -; ba pentru uscat negii şi alte bube rele, pe care le freca cu o piele de broască, uscată-scorojită; ori pentru felurite treburi gospodăreşti - să pună urzeala la războiul de ţesut preşuri din cordele sau foiţe din lână, pentru pat sau pentru perete, să scoată modele de carpete pe pânză de sac, să pună tapet - nişte fâşii de nailon transparent, pe care erau decupate modele, erau prinse cu piuneze pe pereţi, iar spărturile erau umplute cu vopsea de diferite culori, în aşa fel încât, atunci când dădea nailonul jos, pe perete rămâneau desenate flori sau animale -, să arunce sclipici pe pereţi sau să dea cu rolu' - nişte cilindri de cauciuc, pe care erau diferite modele în relief, se montau lângă un burete care trebuia înmuiat, din când în când, în bronz argintiu sau auriu, aşa era la modă - acelaşi bronz cu care erau date clapele sobelor de teracotă şi burlanele godinelor -, ori în vopsea obişnuită şi, când rolu' era tras pe perete, atingea întâi buretele, de unde îşi lua culorile, lăsând în urma lui flori aurii sau argintii, rareori albastre sau roşcate. Mamaia Anica ştia să facă şi plăpumi, din cupoane mari de mătase, pe care le cosea unele de altele, le umplea cu melană sau cu lână, avea nişte ace lungi şi groase, cu urechi largi, în care vâra foarte uşor firul de aţă, avea şi degetar, iar în trei-patru zile isprăvea de cusut plapuma, care ieşea tare frumoasă şi stârnea admiraţie şi comenzi noi:
- Anico, n-am nici o nevoie, da' mult a ieşit frumoasă plapâna, zău! Să vii să mai îmi faci una la fel şi pentru alde noră-mea aia marea. Nu prea merită ea, că-i a dracuuu... ce nu există! Da' mă gândesc la fii-miu şi la nepoţi... Şi Cameluţa, aia mică, seamănă cu eaaa... ceva de speriat! E leită mă-sa! Nu vreau să mă bag între ei să le stric casa! Şi uite-aşa, las mereu de la mine! Ce să fac? Câte seri nu m-am culcat cu lacrimile pe obraz, din cauza ei? Asta e... Ă? Ce zici? Poţi să vii? Mai iau de la co'perativă doi metri de atlas, dublu lat, şi lână... câte kile ziceai c-ai băgat?