Protestele - şi procesele - netrăite se adună - şi se răzbună

În 1990, Ion Iliescu şi PSD-ul "emanaţi" de Revoluţie aveau totul, ocupau toate puterile, toate orizonturile. Şi a fost Piaţa Universităţii, surclasată, zică-se, de actualele proteste, ca număr de participanţi. Numai că Piaţa Universităţii a durat peste o lună, depăşind "recordul de longevitate" al protestelor din Piaţa Tien An Men.

După care a fost Mineriada cea Mare, încă nejudecată: şi se vede! Adică toate protestele de atunci nu au dus la nimic bun. Eram, toţi, disperaţi şi demoralizaţi, dacă nu ar fi însemnat să-mi las captivi aici soţia şi copii încă mici pentru nu se ştie cît timp şi în ce condiţii, aş fi solicitat azil politic în Franţa, unde mă aflam în momentul represiunii. Şi aş fi primit.

Azi nu mai e Piaţa Universităţii cu balconul ei, e Piaţa Victoriei cu mii de smartfonuri. Şi, mai ales, mai ales, puterea nu mai e, toată, de o singură parte, ca în 1990. Nici Iohannis, nici Dragnea nu sînt Ion Iliescu, deşi, acesta nefiind judecat, adică analizat public pentru Revoluţie şi Mineriade, pînă azi, poate şi-ar dori, căci încă mai bîntuie imaginarul politic. Atunci, Piaţa Universităţii era o bravare a disperării; azi, Piaţa Victoriei înseamnă pur şi simplu luptă politică.

Iar revoluţia nu înseamnă altceva decît o lovitură de stat cu adeziune şi/sau participare populară: 2 în 1. Una nu o exclude pe cealaltă, ci o presupune.

Azi, din fericire, nu e disperare - ceea ce se vede şi din auto-spectacolul bucuriei întîlniri unii cu alţii a oamenilor într-o subiectivitate comună ad hoc, reunită de un duşman comun -, e, cum spuneam, luptă politică.

Protestele, cît mai precise şi mai bine informate, constituie o practică curentă a democraţiilor consolidate. Numai la noi, din păcate, sînt ceva excepţional şi sînt tratate şi trăite ca atare. S-au strîns atîtea lucruri pentru care n-am protestat, deşi ar fi trebuit, încît televiziunile ar trebui să lase permanent, de-acum înainte, o ferăstruică din ecran aţintită asupra Pieţei Victoriei goală, atunci cînd ar trebui să fie plină. Şi poate tocmai de aceea ne simţim, acum, cu conştiinţa încărcată: vag, dar persistent. Şi am vrea ca dintr-un singur protest să rezolvăm toate problemele şi ca un singur protest să ţină loc de toate protestele, trecute şi viitoare. Aşa cum oamenii noştri de stat sînt bîntuiţi de fantoma puterii întemeietoare totale a lui Ion Iliescu, societatea e bîntuită de protestele neefectuate la vremea lor. Care ne-ar fi făcut, poate, să nu ajungem la cele de azi. Aşa cum nici cele de azi nu ne pot scuti de cele de mîine. Să nu ni se pară că datoriile istorice faţă de noi înşine pot fi achitate prin supralicitări spectaculoase, o dată pentru totdeauna. Istoria se trăieşte în rate şi cu dobîndă, care înseamnă viitor. De-asta a ajuns capitalismul una cu viaţa.

Multe alte provocări, chiar mai mari şi mai grave decît mişculaţiile de acum ale PSD-ului, ne aşteaptă. Chiar şi - poate mai ales - acolo de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Mătura trebuie mişcată în toate părţile, şi-n stînga, şi-n dreapta. Dacă mături într-o singură direcţia muţi praful după dulap. Sau îl împingi la vecini, care ţi-l vor trimite înapoi.

Să ne vedem cu bine în viitor. O atitudine constantă, prezentă, de protest ar însemna, de exemplu, atenţia, vigilenţa, neadormirea la tot ce n se întîmplă, şi mai ales la încuviinţările noastre tacite de zi cu zi. Care, nevăzute, se acumulează, sub forma falselor evidenţe, pînă la dimensiunile de azi. Care, de fapt, constituie normalitatea.

Cu o floare nu se face primăvară, cu un protest nu se face istorie. Nici alegerile, nici protestele nu sunt un lux (aşa cum le trăim noi azi), ci haina de zi a cetăţeanului democrat, transformată, sub formă de alertă critică şi de ne-minţire de sine, în habitus. Altfel spus, politică devenită morală practică.