- Sergent, mă auzi!
- Ordonaţi!
- Vrei să vii în frontieră aproape de casă?
- Vreau, s'trăiţi.
- Bine, mă, bravo. Aşa te vreau. Uite, acu' ţi-l dau pe taică-tău la telefon. Vrei?
- Vreau, s'trăiţi
"Aha - mi-am zis - tata iar a mers cu sarsanalele la tov colonel. De aia..."
- Radule, începe tata, dar nu poate continua, sărmanul, fiindcă îl apucă plînsul.
- Lasă, tată.
Tata mai încearcă de vreo două ori să vorbească, dar ropote de plîns îl îneacă. În a doua parte a vieţii, tata se emoţiona repede şi plîngea uşor, bocea ca o babă. Era dascăl, cum se zice pe la noi, adică cîntăreţ bisericesc, şi plîngea de mama focului la prohodirea morţilor tineri, laolaltă cu familia acestora, mai ales că-i cunoştea pe toţi din sat încă de la botez. Nu putea să citească răspunsurile la prohod din cauza lacrimilor care-i înceţoşau ochii, pînă ce popa se enerva şi-i smulgea cartea din mînă, dînd-o altuia să citească. Mă gîndesc acuma că poate aşa a vrut Domnul să-i mîngîie sufletul întristat - dîndu-i lacrimi şi străpungerea inimii.
Tov colonel îi ia receptorul:
- Sergent, mă auzi?
- Ordonaţi!
- Vezi că taică-tău nu poate vorbi acuma...
- Văd, s'trăiţi!
- Bine, mă. Hai că-mi place de tine. Fiică-mea vrea să te cunoască. Ştii ce fată frumoasă am? Ia spune, dascăle, cum e fiică-mea?
- Frumoasă, frumoasă, îl aud pe tata din off.
(Am cunoscut-o după terminarea armatei pe domnişoara Georgiana Valencia Burţilă - o mîţîită sclivisită, frumuşică, ce-i drept. Acasă la colonel. După aceea, în ciuda invitaţiilor insistente ale doamnei colonel mame, ca mai va să dau pe acolo.)
- Ai auzit, mă?
- Auzit, s'trăieşti!
- Pregăteşte-te de plecare că s-a rezolvat. Ai băgat la cap?
- Băgat, s'trăiţi!
Zis şi făcut. Colonelul a intervenit şi am fost repartizat la Hodăieşti.
*
Am ajuns într-o seară în sat. Pichetul se afla la marginea satului, aproape de malul unor iazuri întinse - o clădire albă, mare, cu etaj, singura clădire din sat cu etaj. Strălucea în lumina aurie a soarelui la asfinţit, iar mii şi mii de fulgi o înconjurau feeric (o să vedeţi mai încolo ce-s cu fulgii ăştia în iunie). Părea într-un glob de sticlă cu Naşterea Domnului, în lichidul căruia plutesc mirific fulgişori de nea; trebuie numai să întorci cu fundul în sus globul cu tot cu copaia micului Iisus, ca să stîrneşti fulgişorii harici. Drumul ce venea din sat cotea în dreptul pichetului şi o lua drept înainte spre Prut - aveam să-l cunosc şi răscunosc după aceea. Era o cărare ceva mai mare de lut bătucit ce trecea printre culturi de cartofi şi rapiţă şi, după vreo doi kilometri, se oprea la un foişor de pe malul Prutului. De aici se întindea de-a lungul Prutului fîşia arată - şase kilometri în dreapta şi vreo nouă-zece în stînga. Aceasta era limita de frontieră a pichetului Hodăieşti pe care noi, cei patru terişti repartizaţi aici, urma s-o apărăm cu preţul vieţii, cum jurasem în jurămîntul de credinţă. Eram eu, Holoşpin zis Holo, un băiat tare discret de la Agronomie, Bogdan de la Filologie, un inocent şi fraier mai mare ca mine, săracu' Bogdan, fiu de cercetător la Academie, şi Costică Ţurcanu, care era mai mare ca noi, avea vreo 28 de ani. Lucrase într-o filatură pe la Fălciu sau Bîrlad şi acum se gîndise să facă facultatea de textile, ca să fie inginer peste textiliste; auzise de la Păcală că e al dracului de bine să fii primar într-un sat de femei.
***
A doua zi, Căpitanul, comandantul pichetului, ne-a sculat dis-de-dimineaţă să mergem să facem "recunoaşterea" limitei noastre de frontieră. În ziua aia am tras o durdură, cum zice mama, eram să căcăm steagul, vorba sergentului Sănduleanu.De la pichet am luat-o pe un drumeag, printre culturi verzi de cartof, de floarea-soarelui şi rapiţă şi, după doi-trei kilometri, am ajuns la un foişor metalic: înalt, bine ancorat şi înfipt chiar pe fîşie. De pe platforma de sus a foişorului se vedea mirifica arcuire de saurian teratologic a Prutului. În decursul celor trei săptămîni, cît am stat la pichet, am fost trimis de vreo patru ori la postul "Foişor". Eu ceream. Aş fi stat zile întregi cu ochii pierduţi în apele verzi-tulburi, ameninţătoare, năvălind pe tăcute, în bulboanele rotitoare şi-n zăvoaiele ciripitoare de pe mal, în cotiturile depărtate ale rîului sclipind în soare. Alţii se fereau de postul "Foişor". Monotonia din foişor nu le plăcea. Preferau deasa schimbare a priveliştilor din timpul mărşăluirilor de-a lungul fîşiei.
Se fereau şi pentru că foişorul avea telefon. Trebuia să dai raportul toată ziua. Ofiţeri superiori de la unitatea din Iaşi şi de la "Cetegre"-ul (Comandamentul Trupelor de Grăniceri) din Bucureşti dădeau mereu telefon la foişor, ca să afle amplasamentul armamentului şi trupelor din poligonul Zagarancea. Peste Prut, chiar în dreptul Hodăieştilor, exista localitatea cu acest nume, sovieticii aveau un poligon de artilerie acolo, iar noi, vezi Doamne, eram vigilenţi. Se raporta zilnic situaţia: cîte tunuri sînt în poligon, cîţi soldaţi fac instrucţie prin pe acolo, chestii de astea, pe care militarii le vedeau din foişor prin binoclu. "Cîţi militari sînt azi dimineţă?" mă întreba tovarăşul colonelul Popoiu prin telefon. "Treizeci, s'trăiţi!" raportam. "A, nu! Stai aşa, tov coionel, treizeci şi unul, că a mai apărut un căprar încheindu-se la pantaloni, a fost pesemne la budă, că are centironul pus pe după gît." Aşa gîndeam cînd eram agasat de atîtea telefoane, dar bineînţeles că nu raportam aşa. Doamne fereşte!
Cu ocazia acestor raportări am vorbit prin telefon personal cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ho, staţi aşa! Nu direct. Eu raportam prin telefon tovarăşului colonel Popoiu de la unitatea de grăniceri din Iaşi, tovarăşul colonel Popoiu raporta la rîndul său tovarăşului colonel Biguloiu de la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, iar tovarăşul colonel Biguloiu raporta la rîndul său direct tovarăşului general maior Gomoiu, Comandantul Trupelor de Grăniceri, iar tovarăşul general maior Gomoiu Ilie Gheorghe raporta neîntîrziat tovarăşului Preşedinte Nicolae Ceauşescu, Prim-Secretar al Partidului Comunist Român, Comandant Suprem al Forţelor Armate. Aşa că, să avem iertare, se cheamă că eu, sergentul Părpăuţă Radu, am vorbit prin telefon, nu direct, dar prin fir direct, cum ar veni, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preş. RSR, prim-secr. PSC şi CS al FA ale RSR. Aşa că... vedeţi şi dumneavoastră. Nu că mă laud, că lauda-i faţă, cum zice Humuleşteanul, dar...
Bineînţeles, sovieticii făceau tot cum voiau ei, în poligonul Zagarancea se bubuia zi de zi în continuare, în ciuda rapoartelor, statisticilor şi situaţiilor coloneilor noştri, în ciuda tratatelor bilaterale, mutuale, internaţionale şi în ciuda Secretarului General al Partidului, care era în faţa tovarăşului Brejnev ca un fel de director de întreprindere ceva mai mare, iar în faţa generalilor sovietici era un căcănar de căprar prost.
Dar de ce mă apuc eu, dobitoc ce sînt! să dezvălui aceste secrete? Sînt secrete de stat, STRICT secrete de stat, situate pe treptele cele mai de sus ale scalei secretului de stat! Şi, prin urmare, aceasta înseamnă trădare a patriei, trădare pasibilă de pedeapsa capitală. Toate sînt secrete: şi numărul la bocanci, şi, dacă nu mă înşel, numărul la izmene. (Nu orice izmene, ci acelea cu aţă, izmănuţele noastre naţionale, dragele, scumpele noastre izmănuţe. Ia şi izmana - cele două embleme ale culturii naţionale. Mă şi mir că marele poet naţional Adrian Păunescu nu a dedicat nici o odă mirabilelor izmănuţe naţionale. Domnule Matisse, pe lîngă La blouse roumaine, de ce nu v-aţi aplecat asupra izmenelor noastre soldăţeşti şi nu aţi înnemurit şi La caleçon roumaine?). Iar eu mă apuc acuma să dezvălui aceste secrete de stat insondabile, pe care le deţinem, eu şi tovarăşul Ceauşescu, prin firul telefonic, cum am arătat mai sus. Prost ce sînt! Dar dacă tovarăşul Ceauşescu o fi vorbit cu tovarăşul Brejnev pe chestia asta? În consecinţă, înseamnă că am dezvăluit amîndoi secrete de stat, deci am trădat patria. Unul din noi doi a şi fost împuşcat. Sau poate că, murind Răposatul, secretele au fost declasificate, mai ştii!
(va urma)