Ajunşi din nou la foişor, Căpitanul ne ordonă să facem recunoaşterea sectorului stînga, încă vreo nouă-zece kilometri, plus întorsul - vreo douăzeci. Iar el, Căpitanul, coteşte spre pichet, lăsîndu-ne să admirăm din urmă coada înfoiată a Murgăi. Încă douăzeci de kilometri, frăţioare! Şi soarele e la amiază, sus pe cer, te bate drept în creştet. "Aţi belit cariciul", ne zice rînjind soldatul care era de pază la pichet. Ce să facem? Ordinul se execută, nu se discută, nu?
Pornim pe fîşie. Nici Costică, optimistul grupului nostru, nu mai are chef de nimic, nu-i mai vine să cînte, cum o făcuse de multe ori pînă atunci, La lontananza (La lontananza sai e come il vento, / Che fa dimenticare chi non s'ama / E gia passato un anno el e un incendio / Che, mi brucia l'anima), cîntecul care ne sfîşia inimile la gîndul depărtării de casă. După o vreme, leşinaţi de caniculă şi oboseală, traversăm fîşia şi coborîm la malul Prutului să ne răcorim cu un pic de apă. Dar malul era prea abrupt, ca să ajungem la apă. Bogdan, săracul, era să şi cadă în apa tăcută şi vicleană ca o hienă, l-am prins în ultimul moment. De cădea, cine ştie pe unde mai putea fi găsit. Costică Ţurcanu, pe care noi îl poreclisem Peneş Curcanul, fiindcă tot aşa îl chema pe vestitul personaj al lui Alecsandri, zice:
- Băi, eu nu merg mai departe. Hai în liziera de plopi de colo, stăm ascunşi acolo şi pe urmă mergem la pichet şi spunem c-am fost.
Gînd la gînd cu bucurie. Ceilalţi aprobăm fără să mai aşteptăm alte îndemnuri:
- Hai!
Erau vreo treizeci de metri pînă la lizieră. O luăm într-acolo: tîrşîind picioarele, cu bonetele băgate sub trese, descheiaţi la veston pînă la buric şi cu armele lăsate în bernă. Cînd să trecem drumul de ţară, aflat la vreo zece metri de fîşie, şi simţeam deja răcoarea lizierei şi umbra binefăcătoare a unor rugi de hamei nebun, am îmbulinat-o!
Un GAZ militar apare brusc, hurducăind într-un nor de praf, şi opreşte drept lîngă noi. Din el coboară un colonel mic de statură, cu şapca udă de transpiraţie, cu faţa emaciată şi un semn în obrazul stîng, cum avea şi tata în urma unei extracţii dentare (oh, dar semnul ăsta din obrazul colonelului aveam să-l visez multe nopţi de acum încolo!). După el mai coboară trei ofiţeri tineri, nişte găligani pe lîngă colonelul scund. Sărim ca nişte iepuri surprinşi într-un tufiş şi încercăm cu mîini tremurînde să ne punem echipamentul în ordine. Din cîteva întrebări scurte colonelul (era şeful "ideologicului" la unitatea de bază, Săceanu - Sălcudeanu, nu mai ştiu cum îl chema) ne prinde imediat cu mîţa-n sac: că am fost lăsaţi de izbelişte de către Căpitan şi că trebuia să mergem pînă la limita stînga a sectorului nostru.
- Ce-aţi făcut, mă, ce-aţi făcut? exclamă colonelul. V-aţi distrus viaţa, v-aţi bulibăşit cariera. Gata! (face semn cu mîna în sus, a zbor). S-a terminat cu facultatea, băieţaşi!
Apoi continuă cu zîmbet atotştiutor şi parcă trist, întorcîndu-se spre cei trei găligani, care-l aprobă din cap:
- Au feştelit-o băieţii! Sau, ca să mă exprim academic, s-au căcat în pălărie! (spre noi) Aţi belit-o, băăăă!
- Tovarăşe colonel! începe Costică Ţurcanu, salutînd milităreşte, cu vîrful degetului mijlociu atingînd tîmpla, după regulament (dar fără bonetă pe cap, o uitase prinsă în tresă).
Colonelul se întoarce spre el, dar nu-l lasă să vorbească:
- Vasăzică, tac-tu şi mă-ta se-ngrijeşte de tine, te spală, te educă, îţi şterge mucii la nas, iar tu îţi baţi joc, măi scîrbă! Cum, mă? Cine vă învaţă să chiuliţi, mă? Cum de aţi ajuns aşa de lipsiţi de orice simţ moral, de orice receptivitate la orice observaţie critică? Cum de aţi ajuns nişte înfumuraţi, care desconsideră critica şi privesc cu dispreţ realizările din patria noastră? Cine vă prosteşte şi vă îndobitoceşte aşa? Cine, mă (se întoarce iarăşi spre găligani), perverteşte tineretul? Cum apar aceste fenomene negative din societatea noastră, din activitatea organelor noastre, care nu corespund realizărilor poporului nostru?
Stăm smirnă în tăcerea asurzitoare a popoarelor de gîze. Soarele ne bate-n cap, năduşelile curg pe noi. Apa Prutului curge şi ea, năvăleşte pe tăcute, duşmăneşte, nemilos. Ca şi vorbele colonelului.
- Gata, băieţi! Aţi terminat cu facultatea, cu fetiţele prin discoteci, cu lugu-lugu. Vă spun eu! Sancţiunile vor fi drastice. Drastice, auziţi! La şaibă cu voi şi acolo o să porniţi din nou în viaţă - corect, cinstit, muncitoreşte. Fără prostii şi fără îndobitocire, fără cluburi neautorizate şi muzică occidentală. Asta-i, domnule (întorcîndu-se spre găligani), cluburile astea strică tineretul. V-am spus ce trebuie făcut. Cadrele didactice care au organizat asemenea "cluburi" să fie excluse din partid şi scoase din învăţămînt. Cînd ajunge la armată, tînărul să nu mai fie deja pervertit, cu plete şi cu bitălşii în cap. Să nu mai evolueze spre manifestări cu conţinut politic nociv sau de descompunere morală. Fără "Europa liberă", fără "Vocea Americii" sau alte oficine!
- Dacă-mi permiteţi să raportez, tovarăşe colonel - intervine un găligan ochelarist - tinerii aceştia trebuie să fie criticaţi în organizaţiile de tineret, în asociaţiile tinereşti sau în organizaţiile de partid din care fac parte şi să fie sancţionaţi pe linie de organizaţie şi pe linie şcolară, fără, precizez, fără a fi însă eliminaţi de la cursuri sau daţi afară de la locurile de muncă. În cazul în care unii din aceştia, mai departe, au poziţii politice necorespunzătoare în continuare, sancţiunile să fie mai drastice.
- Da, da - confirmă colonelul - trebuie să eliminăm cu orice preţ descompunerea morală (se uită spre noi ca spre nişte hălci de carne în putrefacţie). Gata cu bitălşii, cu submarinul galben, (fredonează) ielău sabmarin, ielău sabmarin, şi cu toate porcăriile astea, băieţaşi. Vă uitaţi la nivelul de dezvoltare aşa de ridicat al ţărilor capitaliste? Păi de ce au ajuns acolo? Nu vă gîndiţi, nu vă filează nici o lampă? Din cauza unei perioade îndelungate de exploatare a coloniilor. Este adevărat că acolo se primeşte un salariu mai mare, dar asta datorită faptului că zeci de ani au jefuit colonii şi chiar şi România au jefuit-o.
Stau încremenit, halucinat de ce mi se întîmplă, nici nu mai pot urmări vorbele colonelului. Iată-mă-s! N-am apucat nici măcar să gust tinereţea, să sorb cîte ceva din dulceaţa vieţii şi hop! totul s-a dus pe copcă! Să mă fi cufundat măcar puţin în apele îmbietoare ale vieţii universitare, să răscolesc apa vieţii mai în adînc, să aflu măcar cîteva clipe cine sînt... Nimic din toate acestea! Zborul tinereţii mele se termină razant şi pitic, ca saltul unei găini proaste. Sînt învins de mine însumi. Şi colonelul îmi dă nemilos sentinţa - sînt un nebun.
- În ciuda creşterii conştiinţei sociale şi patriotice, iată că apar astfel de specimene. De ce apar astfel de exemple negative? Cine-s ăştia? (Se uită iarăşi spre noi ca spre nişte şniţele de soia rîncede). Oare ar mai putea cineva să se gîndească că în România ar fi posibil să se găsească indivizi în stare să pună în pericol orînduirea noastră socialistă? Eu cred că nu.
- Nu, nu, evident, îl aprobă găliganii.
- Cică-s intelectuali, cu anumite pretenţii, formaţie, instrucţie. Şi uite, totuşi, că sînt nebuni (arată spre noi), nebuni care pun în discuţie trăinicia şi forţa socialismului în România. Dar pentru nebuni (colonelul ridică vocea) societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv de cămaşa de forţă.
Stăm ţepeni, năduşiţi, cu ochi apoşi. Cred că în momentul ăsta chiar avem nişte mecle de nebuni. Un cuc din lizieră întăreşte sentinţa colonelului: Cu-cu! Cu-cu!
- Tovarăşe colonel - se avîntă Costică Ţurcanu ca la Plevna - permiteţi să raportez!
Linişte. Colonelul aşteaptă.
- Permiteţi să raportez, zice iarăşi Costică.
- Ei, ce-i? Ţi-e ruşine să spui?
- Mi-e ruşine! Numai dumneavoastră personal.... Am o problemă personală.
- Hai! Îi face semn colonelul.
Se depărtează puţin, iar Costică merge după el. Spune ceva la urechea colonelului. Şuşoteşte şi şuşoteşte. Pe urmă colonelul zice tare:
- La doctori ai fost?
- Fost, tovarăşe colonel, şi începe iarăşi să şopocăiască la urechea colonelui. Pe urmă zice tare spre noi: Iar colegii au rămas cu mine ca să mă ajute.
Noi ne uităm ca mîţa într-un calendar ivrit.
- Şi de ce n-ai raportat mai devreme?
- Am vrut, to'arş' colonel, da'...
- Bun, mergeţi la pichet... Sergent, să-i spui căpitanului de suferinţa ta. Să ia măsuri, mai zice colonelul urcîndu-se în GAZ. Maşina pleacă cum venise - într-un nor de praf, iar noi rămînem năuciţi în mijlocul drumului.
- Ce te doare, Costică? întreabă milosul Bogdan.
- Mă doare-n cur, mă!
Izbucnim toţi în rîs. Şi rîdem-rîdem ca nebunii.
- Şi dacă te prinde că n-ai nimica?
- Să mi se uite-n... (Costică se apleacă) să vadă. Am o scutire de cînd am avut abces la o măsea, le-o arăt pe aia la un caz.
Pornim, cu sergentul Costică trăgînd al său picior, spre pichet. Am ajuns tocmai noaptea, fiindcă ne-am rătăcit.
*
Umblăm ca năucii. Constatăm la un moment dat că ne-am rătăcit. Nu mai găsim satul nostru, dar nici un alt sat. Le vedem în depărtare, într-un amurg scăldat în aur, dar nu ne putem apropia. Tot ocolim nişte iazuri imense - ba la dreapta, ba la stînga - iazuri îngălbenite de apusul soarelui, străbatem cîmpuri uscate, livide, dar nu găsim nici un drum precis. Dăm numai de cărări şi drumeaguri întortocheate, încrucişate alandala.Şi apele... apele care vomită gîşte şi raţe, stoluri ridicîndu-se pe neaşteptate din păpurişuri şi trecînd peste capetele noastre. Pe aici nu poţi cunoaşte niciodată cotirile apei. Nu poţi şti cam ce gînduri are apa, ce năravuri ascunde. Trîndăvia şi slăbiciunile ei obişnuite se pot preschimba în hachiţe incontrolabile. Gîrle şi gîrliţe apar peste noapte. Viituri venite de niciunde sparg diguri de pămînt nisipos, rup opritori din lemn putred. Şi apele se strecoară pe nesimţite.
Într-un tîrziu, ieşim dintr-un lăstăriş gloduros într-un sat necunoscut. Sub dealul înalt, crescut direct din cîmpie. Pustiu. După toate încercările zilei, aproape leşinaţi de oboseală şi de frica prin care trecusem, ne încearcă o nelinişte difuză. Un soare de culoarea neliniştii noastre îngălbeneşte tufişurile şi gardurile de nuiele. Ne tîrîim picioarele prin gloduri grele, pline de puf alb. Nici un alt zgomot decît larma asurzitoare a popoarelor de galiţe. Un cîine negru, cu floacele pline de glod şi prost ca un biscuit se ia după noi. O urîciune de om răsare de după un dîmb. Vine dinspre lumina soarelui înţepuşat în salcîmii de pe deal. Strigă ceva nedesluşit la noi, se agită. Nu-l înţelegem şi grăbim pasul prin noroaie: chift-chift!
Se lasă umbre lungi pe pămînt. Privim îngrijoraţi spre soarele de pe culme. Nu-l mai vedem. Doar umbra pădurii ce l-a mistuit şi coamele sîngerii. Ne putem doar închipui că lumina se întinde dincolo de deal. O tristeţe albastră se lasă peste sat. Retragerea zilei de pe deal ne face să dibuim drumul după lumina cîmpiei. O luăm orbeşte pe o hudiţă spre cîmpia deschisă, dar ne împotmolim: hudiţa scurtă se termină în apa unui iaz. O luăm pe altă hudiţă - tot apă. Pe alta - tot apă, iar la capăt gloatele găgăitoare. Dintr-o poartă într-o rînă, o femeie se uită la noi cu mîna la gură. În lucoarea acvatică a serii zărim cîinele negru. Îi curg bale. Se ţine în continuare după noi.
(va urma)