Ileana umbla toată ziulica prin ogradă, cu gumarii ei prăfuiţi, cînd era soare, lucitori ca pantofii de lac, cînd ploua. Umbla fuguţa, ca un bărzăune rătăcit între două geamuri: ba pe la plita hîită, rezemată de un zarzăr uscat, ba după un godac rahitic şi ghebos, ba după raţe, ba după gîşte, că pe acolo toţi aveau raţe şi gîşte, le duceau la balta de peste drum şi seara le aduceau înapoi; niciodată n-am să pricep cum se alegeau seara cîrdurile de raţe şi gîşte din marele popor gălăgios (cît am stat acolo trei săptămîni îmi huia capul) al raţelor şi gîştelor, îndreptîndu-se apoi crăcănate şi certăreţe către casele lor. Ileana mai avea o vacă slăbănoagă, canonită rău, săraca, pe care o ungea cu balegă pe uger, ca să nu sugă viţelul, precum şi un băieţel de vreo trei ani, îmbrăcat c-o cămăşuţă cîndva albă şi avînd buricul şi puţulica goale umflate de atîta plîns, fiindcă mornăia de dimineaţă pînă seara, fără să-l ia nimeni în seamă.
*
Într-o seară, Ileana a muls vaca şi ne-a chemat la gard, pe mine şi pe Costică Ţurcanu, care umblam după potcoave de cai morţi prin curtea pichetului şi căscam ochii peste gard la cum mulge vaca. Şi mă gîndeam: "O fi spălat ugerul?" Pe urmă o văd că vine la gard cu o oală emailată în mînă şi, cum spuneam, ne cheamă.- Luaţi, măi băieţi, nişte lapte proaspăt - ne-a întins peste gard oala ciobită - să fie de sufletul lui Ciprian, băiatul meu.
- Bodaprosti, tanti!, face Costică şi înşfacă oala. După ce a băut el, horpăind şi gemînd de plăcere cu oala la gură, mi-a dat oala. Dar mie-mi intrase în cap ideea cu ugerul plin de balegă al vacii şi-mi era cam silă, însă tanti Ileana ne urmărea de peste gard, aşa că am lăsat dracului dilemele mele lacto-existenţiale şi am băut. De ruşine am băut. Nu mai băusem niciodată pînă atunci lapte crud, direct din vacă, ba şi nestrecurat. Era bun-bun, al naibii de bun: călduţ, dar te răcorea nu ştiu cum, cu un vag miros de ierburi crude şi încinse de căldura verii. Pfoai, l-aş fi băut tot! Dar Costică:
- Hai să lăsăm şi pentru băieţi, adică pentru Holoşpin şi Bogdan. Holo ne-a refuzat, cică nu suporta laptele, iar Bogdan a băut, însă după juma de oră a vărsat tot în spatele pichetului. De! măţişoare fine, de bucureştean!
*
Ileana era genul acela de ţărancă încă trăitor pe atunci, care, după prima vîrstă a tinereţii, cînd se mai "rumineşte" cît de cît, ca să placă la flăcăi, nu-i mai pasă după aceea de cum arată, de felul cum îmbătrîneşte. Cu toate acestea, Ileana devenise acum, mă rog, ţiitoare de Căpitan. Aşa că făcea primii paşi, cei mai grei, dinspre statutul de ţărancă spre cel de cucoană: începuse să-şi boiască obrajii scofîlciţi (cu rezultate catastrofale), fredona, în afară de cîntece populare, şlagăre auzite la tranzistorul făcut cadou de Căpitan ("Unde eşti, şi de ce, de ce nu vii, la ele să priveşti (la două rîndunici adică), cu mine să fii?"), un covor bălţat luase timid locul ţoalelor de cîrpă. Ba am văzut, agăţat de-un prun, un duş, care nu-i folosea la nimic, fiindcă Ileana nu avea apă decît la fîntîna din drum; probabil că îi plăcea arcuirea de şarpe a furtunului sau strălucirea nichelată a duşului, aşa cum boşimanilor le plac mărgelele colorate din sticlă.
*
Ce-mi plăcea la ea erau ochii negri păcurii, cu privire cruntă şi adevărată, ochi ca ai grecoaicei Irene Papas (cine i-a văzut filmele nu poate să nu-i fi ţinut minte ochii). Umbla mai tot timpul cu ochii în jos, dar, cînd ridica privirile, rămîneai înfiorat. Mai avea şi un rîs de poveste Ileana, un rîs... cum să spun... abisal, de femeie hîrşită de viaţă, trecută prin ciur şi prin dîrmon. Rîdea rar, dar cînd hohotea gros, rămîneai încremenit, parcă prins asupra faptului, atins în aripă.
*
Căpitanul dormea la pichet. Avea nevastă şi copii undeva pe la Galaţi. Fusese mutat la Hodăieşti nu din vreo vină, din vreo insubordonare, ci fiindcă aşa venise ordinul, cum se zice cu un slogan de-o prostie formidabilă: ordinul nu se discută, se execută. Dar ordinul nu e căzut din cer. Dacă ordinul e emis de un tont, care nu ştie cum îl cheamă, sau de un dobitoc, care îşi bate joc de tine? Cică serviciul întîi şi familia după aceea, aşa ierea pă vremea aia. Ce dobitocie imensă! Amărîtul de căpitan a fost trimis la sute de kilometri de familie, iar altul, mai descurcăreţ şi mai pilos, era repartizat exact unde voia. Asta-i!Cîteodată, după ce termina serviciul pe la patru după-amiaza, Căpitanul îşi lua porthartul, de care nu se despărţea cred că nici în somn, îşi strîngea şi mai bine curelele peste pîntecele cobză şi pleca. Nu departe - peste gard, la Ileana. Stătea ghemuit pe un scaun cu trei picioare, cu fundul revărsat peste scăunaş, cu trupeşia lui de ţăran pe care uniforma nu voia să stea nicicum, şi mînca friptură de gîscă. Ea îi povestea despre gospodărie, despre o nouă raţă calicită de unul cu bicicleta, de puţa lu' ăla mic care s-a umflat ca o patlagică, despre noutăţile din sat, despre faptul că Drăgan n-a mai adus nici acu' baterii (pentru tranzistor) la cumparativă, despre cine s-a mai despărţit în sat, cine a mai murit. Chestii de astea.
La rîndul lui, Căpitanul vorbea-vorbea, măcinînd molcom şi plicticos tărîţea la moara pichetului: ce program au avut, ce şef a mai venit în inspecţie... Repeta la nesfîrşit orarul programului şi toate lucrurile astea zilnice, monotone. Omul era prizonierul serviciului şi în relaţiile lui semiamoroase, să le zicem aşa. Înfuleca friptură de gîscă grasă, galbenă ca chihlimbarul, cu mămăligă fierbinte, aşa-i plăcea, dar se întrerupea mereu şi începea să vorbească despre serviciul lui.
Ea se oprea din bătutul pernelor şi-l asculta. Îşi făcuse perne noi, umplute cu puf de gîscă, perne de olandă, mari şi adînci. Mereu le scotea afară şi le bătea cumplit în palme, umflîndu-le mai să le spargă. Cînd el începea să vorbească, ea se oprea cu pernele în braţe şi-l asculta. Pe urmă, cînd i se părea că el a terminat, se apuca de măturat prin ogradă. Mătura din toată inima, stîrnind colbul pînă la ceruri. Ce-i drept, acesta se reaşeza încetişor pe pămînt, cuminte şi paşnic, ca pudra zăpezii de Crăciun. Dumnezeul numit gravitaţie sau gravitaţia numită Dumnezeu aşeza colbul la loc. Ei şi? Ce conta? Conta că ea avea acum un rost nou, i se părea că trăieşte din plin chiar şi prin măturat, că fiecare zi îi aducea ceva nou. Viaţa se schimba în manifestările ei chiar şi la Hodăieşti. Şuvoirea ţărînei aduse de pe deal, cînd ploua, depusă sub formă de mîl în bălţile cu gîşte şi raţe, se petrecea şi în Ileana, la fel de încetişor, de molcom şi neştiut. Aşa, neştiut, sufletul ei îşi deschidea larg aripile ca o gîscă cam şoldită, dar miraculoasă. O nouă viaţă iezea în sufletul ei.
Fără îndoială, Ileana nu cugeta la toate lucrurile acestea, nu-şi dădea seama de ele, dar e de presupus că le simţea.
Şi el măcina iarăşi vorbele - încet, molcom, ca o rîşniţă de cafea manuală. Ea îl asculta conştiincios, cu cîte o sită uitată în mînă, iar el îşi expunea pe larg temerile lui. Erau multe. Tremura mereu de frică: ba că vine în control tov colonel Cutare de la Statul-Major, ba că un pămpălău de pufan a pierdut două cartuşe şi, dacă vine tov căpitan Cutărescu de la "Muniţii", a belit belingheru', ba că nu-i actualizat Panoul politico-ideologic cu poze ale Tovarăşului şi Tovarăşei în vizite de lucru şi cu citate din cuvîntările acestuia despre rolul pregătirii politico-ideologice a militarilor în termen, cu termen redus, a gradaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor, iar la "Ideologic" e numit nou un lent major, lup tînăr, dar cu funcţie babană, iar funcţia doboară gradul, repeta a suta oară căpitanul ridicînd un deget în sus, căţelandru tînăr, dar ăştia muşcă rău, cînd nici nu te aştepţi. Şi tot aşa.
*
Era întrerupt cînd şi cînd de veşnicul ei umblet de ici-colo - să alunge godacul rahitic care-şi băgase sfîrla în sacul de urluială, să îl ştergă de muci pe ăla mic care scîncea mereu, să-i aducă căpitanului vreo doi chiperi din grădină, merg taaare bine cu friptura aiasta. Iar el, crănţănind cîte juma de ardei odată (îi plăcea mult să-şi simtă gura brusc arsă), mînca hulpav, dar rămînea deodată cu furculiţa în sus şi reîncepea măcinatul vorbelor, huruitul acela implacabil. Un observator atent ar fi remarcat privirea lui blîndă, care degaja, ba chiar cerea supunere, supunerea necondiţionată, aşa cum ştia foarte bine din Jurămîntul militar: "Jur să fiu luptător dârz, cinstit, curajos, disciplinat şi vigilent, să păstrez cu stricteţe secretul militar şi de stat, să păzesc cu grijă avutul militar şi obştesc, să execut fără şovăire prevederile regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei". Iar Căpitanul ştia foarte bine ce înseamnă "să execut fără şovăire prevederile regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei" - să se supună. Toată firea lui cerea supunere. Era solid, gros, roşu în obraji, cam grosier la trăsăturile feţei, dar, cu toate că era înalt, mergea puţin aplecat, de parcă ar fi zis: "Hai, pune şaua pe mine şi încalecă-mă!". Ocolea privirea comandanţilor, nu-i privea niciodată în ochi, de răspunsuri isteţe sau îndrăzneţe nici nu poate fi vorba. Ochii îi exprimau una şi aceeaşi rugăminte: "Hai, pune şaua şi încalecă-mă!" Dar nici nu e mare lucru ce spun aici. Era atunci o privire mult multiplicată între oamenii muncii de diverse categorii. Lasă că şi acuma.Apoi era iarăşi întrerupt de drumurile ei nesfîrşite prin ogradă, desfăşurate parcă după o neştiută şi atotcuprinzătoare ştiinţă. Trasa prin praful curţii cărări întortocheate, dar cu bună rînduială, numai de ea ştiută, aşa cum vapoarele încărcate cu mărfuri lasă cărări repede pierdute în urma lor, însă cu ţeluri bine determinate. Şi Căpitanul privea, asculta focul pocnind în plită, găgăitul şi măcăitul galiţelor, păzea cuminte laptele să nu dea în foc. Aştepta răbdător, împăcat că ea nu-i cerea nimic, nu-l îndemna să îndeplinească nu ştiu ce obligaţii. Aştepta, apoi dădea drumul la rîşniţa lui domoală.
Şi uite aşa erau aceste clipe între cei doi - netulburate şi nesfîrşite ca oceanul. Stăteau în ogradă ca două plăntuţe răsădite de o mînă nevăzută, la umbră, sub gard, ferite de dogoarea soarelui şi de vuietul popoarelor de galiţe, cumva departe de lume. Iar puful de gîscă, care plutea peste tot, intrîndu-le aproape şi în gură, se lăsa peste ei ca un har cu răspundere limitată. Iar roiul de fulgi înconjura clădirea pichetului ca într-o epifanie.
(va urma)