Despre măiestrie

În 1993-94, când eram la University of Cincinnati, Ohio, beneficiam pe cât puteam de mult de oferta conservatorului universităţii, cotat foarte sus între şcolile de muzică americane. În esenţă, era vorba de libertatea şi gratuitatea de a participa la absolut orice spectacol al studenţilor, oferite colegilor din universitate, în limita locurilor disponibile, pe baza principiului sfânt: primul venit, primul servit. Aşa că luam bilete din vreme la aproape toate aceste spectacole.

Pentru că aveam un interes mai vechi în cultura veche indiană, trezit prin lecturi de către profesorul meu de germană de la Tulcea, dl. Enică, dar şi pentru că aveam trei sau patru colegi indieni în programul de master, am frecventat asiduu concertele pe care le plimba în tururi de-a lungul şi de-a latul campus-urilor universitare o fundaţie indiană dedicată păstrării tradiţiilor în sânul dezţăraţilor proprii.

Aşa se face că am ajuns la un concert, în care, curios, la tabla (tobe) şi la un instrument de felul armonicii, de ţinut bâzul, erau doi maeştri indieni aduşi de fundaţie, iar la sitar era un american pursânge, blond, suav, din Los Angeles, la vreo cincizeci de ani atunci, ceea ce m-a făcut să cred că era cu diodele prăjite cam de la mişcarea hippie, flower power şi George Harrison meets Ravi Shankar încoace... Oricum, băiatul părea dus pe cea lume, iar indienii, care îl vedeau, mi s-a spus, pentru prima oară, şuşoteau amuzaţi pe seama lui: avea o cămeşă lungă, cu pantaloni, după maniera indiană şi umbla cu tălpile goale pe scenă. Zis şi făcut.

După cum ştiţi, o parte din muzica indiană seamănă destul de mult cu jazz-ul, în sensul că există teme, după care intervin solo-uri ale diferitelor instrumente. Aşa că indienii şi cu americanul nostru consimt să cânte cutare raga şi lucrurile încep. Mai şovăitor la început, până se reglează tirul, după care din ce în ce mai limpede şi mai concertat, ca să zic aşa: indienii se prinseseră că nu e de glumă cu ghiaurul, care chiar ştia sitar, şi îl urmau cu sfinţenie, ba rămânând mai în spate la îndelungile solo-uri ale acestuia, ba avântându-se, mai ales cu tabla, în prim plan, ca unii care îşi cântau tradiţia. Se vedea cum părerea lor despre american se schimba în timpul cântării: de la superioritate la egalitate şi, în cele din urmă, la smerenie.

A durat magia vreo două ore. Puteai vedea scântei de încordare între cei trei, care intraseră, mulţumită indienilor, de bună seamă, în transă colectivă. A fost, pe cât puteam eu discerne, un moment de graţie pură, confirmat şi de strigătele de satisfacţie finale, ale sălii covârşitor pline de studenţi indieni. Şi s-a terminat. Americanul nostru era dus, cu ochii-n fundul capului, cu siguranţă şi de oboseală fizică, dar şi de extaz, îşi strângea sitar-ul.

La care indianul nostru de la tabla, căruia îi ardeau ochii, se ridică dimprejurul tobelor sale, se şterge cu un prosop şi se duce către americanul pe care îl cunoscuse, ca interpret de sitar, acolo, pe scenă, în acel concert. Acela schiţează gestul de a-i întinde mâna ca să îi mulţumească, dar indianul nostru, marea vedetă plimbată prin SUA pentru a răspândi muzica tradiţională indiană către studenţii indieni, se aşează în genunchi şi îi sărută americanului picioarele!

A recunoscut în el un maestru, mai mult chiar decât un confrate, al muzicii pentru care el însuşi era faimos; dar, pe câtă vreme indianul era endogen, din interiorul propriei tradiţiei, cu atât mai mare era meritul americanului, care era exogen acelei tradiţii, căreia i se ataşase şi, iată, ca orice convertit, era mai... indian decât papa, ca să zic aşa. Acesta mi s-a părut a fi sensul acestui gest excepţional.