La pichet (VI)

Dintre poveştile cu care Căpitanul îşi împăna gargara cazono-mitocănească, pe două le-a repetat, ceea ce mă face să cred că l-au marcat într-un fel sau altul.

Prima poveste s-a petrecut cu vreo lună înainte de a veni noi, teriştii, la pichet. Două persoane au trecut ilegal frontiera. Nu se ştie cum au trecut de gardul electric al sovieticilor. Pe urmă au trecut Prutul cu o barcă gonflabilă. Nici grănicerii noştri, nici cei sovietici nu i-au observat, însă ruşii au găsit barca gonflabilă. Apoi au anunţat Comandamentul român, care a dat alarma la toate pichetele din zonă. Căpitanul de la Hodăieşti a folosit toţi oamenii pichetului pentru a "mătura" întreg spaţiul din raza de acţiune a pichetului. N-au reuşit să-i găsească. Cei doi infractori, un bulgar şi o rusoaică, au reuşit, pe timpul nopţii, să se strecoare printre santinele, parcurgînd cîmpia dintre Prut şi dealul împădurit al Hodăieştilor. "Au reuşit să se strecoare" e un fel de-a zice. Cei doi au mers tot înainte, în linie dreaptă, spre deal şi au avut noroc să nu dea peste nici un post de pază. Spre dimineaţă, dar tot pe întuneric, au ajuns în pădurea de pe deal. Erau aproape scăpaţi, nu le mai rămînea decît să ajungă pe versantul celălalt al dealului, nepăzit, o colină domoală care coboară încet, prin sate şi mahalale aglomerate, direct la Iaşi. Ar fi fost uşor să-şi piardă urma pe acolo.

Căpitanul a pus trei pînde pe deal, în pădure, dar nici una din acestea nu i-a reperat pe cei doi. Şi aici vine întîmplarea stupidă, căci de atîtea ori întîmplările sînt stupide. Rusoaica şi bulgarul calculaseră destul de bine lucrurile. Se echipaseră vigilent cu haine în culori întunecate. Era spre dimineaţă, roiurile de ţînţari, după obiceiul lor, începuseră să zumzăie. Rusoaica s-a oprit într-o poiană, scoţîndu-şi jacheta, ca să se apere de ţînţari. Pe dedesubt avea o bluză albă-albă. Aşa a fost reperată de o pîndă, un sergent care tocmai pleca, era ora schimbului.

Au fost prinşi şi aduşi la pichet. Se pare că era vorba de un amor fără speranţă. Rusoaica era măritată, dar îl iubea pe bulgar. Sperau prosteşte, aşa cum îşi fac iluzii îndrăgostiţii fără speranţă, că în Bulgaria se vor putea căsători. Au stat două zile la pichet şi erau interogaţi mereu de nişte colonei, unul mai burtos ca altul, veniţi de la Iaşi. Căpitanul era nelipsit în preajma celor doi arestaţi, îmi spunea Sănduleanu. Era preocupat, parcă îl măcina ceva. Ce? Să-l fi apucat mila lui bine camuflată? Să-l fi impresionat dragostea celor doi? "Nici măcar nu era frumoasă", ne spunea Căpitanul, referindu-se la rusoaică. Parcă voia să-şi caute justificări cu replica asta. Să fi făcut vreo legătură în mintea lui cu relaţia dintre el şi Ileana?

Într-adevăr, spunea şi Sănduleanu, era o ruscuţă slăbuţă, bălană şi cu pistrui. Ce-o fi găsit bulgarul la ea? Erau îndrăgostiţi? l-am întrebat. Nu ştiu, mi-a răspuns Sănduleanu, nu puteai să vezi pe chipul lor. Nici nu se uitau unul la altul. Răspundeau la întrebări cu glas monoton, resemnat. Erau frînţi de oboseală după atîtea interogatorii, burtoşii nu-i lăsau nici o clipă. Pe urmă au fost duşi la Iaşi şi nu s-a mai aflat nimic de ei.
A doua poveste, petrecută cu vreo doi ani înainte, are ca protagonist un soldăţel ţigan din Focşani. Mic, cu trupul slab şi pielea neagră, semianalfabet, speriat ca de bombe. Avea şi un nume parcă inventat pentru năzbîtii comice - Căcău Tudorel. Cine dracu' m-a încălţat cu ăsta? s-a întrebat Căpitanul. Îi era frică să-l trimită în paza frontierei. Cine ştie ce boroboaţă mai face!

L-a trimis la bucătărie, curăţa cartofi, dădea cu teul, l-a pus planton. Soldăţelul era cuminte, îşi făcea treaba. Numai că era tăcut, cu privire piezişă de onanist, nu vorbea decît dacă-l întrebai ceva; şi atunci monosilabic: da, nu, îhî. Era amărît rău, săracu'! Cînd zîmbea, era sărbătoare. În unul din momentele astea, cînd împingea buzele spre urechi să zîmbească, cineva i-a zis Amărîtul Vesel. Şi aşa i-a rămas.

După o vreme, Căpitanul s-a gîndit să încerce marea cu degetul - l-a trimis în frontieră. În prima zi, însoţit de un caporal. S-a comportat bine. Pe urmă l-a trimis singur. Atîta i-a fost! Soldăţelul a fugit, nimeni nu ştie cum şi unde. L-au căutat peste tot în raza pichetului - nimic.

Căpitanul trebuia să raporteze în 24 de ore absenţa de la program a subordonatului său. N-a făcut-o. O absenţă mai îndelungată de atît era socotită dezertare.

Aici trebuie spus că sub haina cazonă de mitocan sadea şi sub fraza devenită volens-nolens filosofie de viaţă şi, mă rog, principiu al lui, anume "pune şaua şi încalecă-mă", care, la rîndul ei, zămislea frăzuca, mai precis laşo-frăzuca "nu mă bag, nu mă priveşte", sub acest mundir deci, căpitanul era un om bun (intoleranţa vîrstei mă făcea să nu pricep atunci acest fapt). În orice caz, s-a manifestat ca un om bun. Poate că fondul lui ţărănesc să-l fi făcut să reacţioneze astfel, creştineşte - nu chiar conform cu dictonul "iubeşte-ţi aproapele", ci cu mai neaoşul "măi, să nu-i fac rău omului" (aproapelui, dacă vreţi). Ştia el ce-l aşteaptă pe micul ţigănuş, dacă era declarat dezertor. Se desfiinţaseră vechile unităţi de pedeapsă de tip sovietic, dar ofiţerii acestora rămăseseră. Iar pe dezertori îi trimitea drept pedeapsă la aceste unităţi convertite numai cu numele, dar la fel de perverse. Nu mai ieşeai om de acolo, mai ales dacă erai deja un tip depresiv, cum era soldăţelul nostru.

Aşadar, bleguţul Căpitan l-a raportat în continuare prezent, riscînd el însuşi grave sancţiuni militare, şi a părăsit pichetul (fără să anunţe superiorii - altă încălcare a regulamentelor militare!), plecînd în căutarea soldăţelului său. L-a căutat la Focşani, în mahalaua Broscăriei. N-a venit acasă? Că, ştia el Căpitanul, aşa fac ăştia - fug şi se duc la mama. N-a venit, i-a răspuns mama lui Tudorel; era mamă vitregă, cea bună murise.

Ce să facă? Trebuie spus că, odată adoptat dictonul "pune şaua şi încalecă-mă" (oh, şi cîţi români nu-l adoptaseră pe atunci!), e musai să devii isteţ şi descurcăreţ, ca să poţi galopa cu succes prin infecta asta de viaţă ca o cursă cu obstacole. Vai, şi ce cursă! Mai cotoioasă ca cea de la Pardubice. Isteţit de nevoie, Căpitanul şi-a dat seama că o soră a soldăţelului, o mucoasă de vreo paişpe ani, ştie ceva. A tras-o de limbă şi a aflat că micul soldăţel are o soră mai mare la Bucureşti, Guraleaua, la care Amărîtul Vesel mersese de mai multe ori înainte de armată. "Guraleaua e inimioara lui", a precizat mucoasa. Mucoasă-mucoasă, dar deşteaptă. Aha!

Căpitanul a plecat la Bucureşti. Dacă intrase în horă, trebuia să joace. Zilele treceau, el nu raportase nimic... ar fi păţit-o rău - şi el, şi soldăţelul. În fine, l-a găsit pe Tudorel, l-a luat cu binişorul (de altfel, şi Guraleaua pricepuse cum stă treaba şi mai că-l convinsese să se prezinte la "righiment") şi l-a adus înapoi la pichet.
Ce se întîmplă la pichet? Fiind raportat prezent, soldatul Tudorel Căcău trebuie să efectueze strict programul zilnic. Şi efectuează. Aşa se face că apare mereu în documentele pichetului. Sergentul de serviciu îl notează mereu prezent, dar nu numai atîta. Soldatul în termen Căcău Tudorel este şi un participant activ, ba chiar entuziast, la viaţa militară a pichetului. Căpitanul, ca să fie sigur, îl adaugă şi el în scripte. Astfel, soldatul Căcău Tudorel obţine calificativul "foarte bine" la comportare şi disciplină militară, fiind "disciplinat, fără să manifeste atitudini de insubordonare faţă de superiori", scrie caporalul Zamă A. Aurel. Mai mult, tot merituosul soldat Căcău Tudorel "nu are atitudini retrograde" şi "aplanează cu succes conflictele între camarazi". Iar comandantul pichetului adaugă la caracterizare: "bun camarad, vesel, optimist". Deosebit de combativ se prezintă soldatul Căcău Tudorel la activitatea instructiv-educativă şi politică. Ia cuvîntul la acţiunea Stejarul din Scorniceşti, se notează în procesul verbal, iar la acţiunea Pe drumuri de glorie grănicerească subliniază faptele de arme ale grănicerilor români de-a lungul istoriei noastre multimilenare, în special pe crestele Carpaţilor în Al Doilea Război Mondial. La Crosul Grănicerului, desfăşurat pe traseul Hodăieşti - Şcoală - Cotul lui Grişa şi retur, cine se evidenţiază în mod deosebit? Aţi ghicit, soldatul Căcău Tudorel, care ridică victorios deasupra capului Cupa Grănicerului, cupă netransmisibilă, aflată în vitrina cu trofee a pichetului Hodăieşti. Acelaşi soldat Căcău Tudorel se dovedeşte deosebit de sîrguincios la executarea pazei frontierei de stat a Republicii Socialiste România. În noaptea de 7 spre 8 august, orele 24-6, soldatul Căcău Tudorel este pîndă la punctul Borta Bărboasei, iar a doua zi, orele 6-14, acelaşi neobosit soldat Căcău Tudorel execută paza frontierei de stat pe porţiunea Foişor - Capăt stînga. De bună seamă că, în urma unei asemenea activităţi laborioase de luptă şi politică, soldatul nostru ar fi fost gradat iminent.

Dar iată că, pe 8 august, se încheie în arhive drumul glorios parcurs de soldatul Căcău Tudorel, fiindcă, pe 8 august seara, Căpitanul îl aduce la pichet. O vreme soldatul Căcău Tudorel pare a se afla în refacere, pe poziţii strict secrete, dinainte stabilite. Apoi, din cauze necunoscute, este repartizat la bucătărie şi la activităţi gospodăreşti, scrie în programul zilnic al Căpitanului, adică la hrănit porcii, curăţat cartofi, spălat closetul, etc. Aşa că mai departe nu avem ştiinţă de alte fapte de arme ale soldatului Căcău Tudorel.