Adevărata libertate o simt cînd ies în cîmp, sub soarele torid, care mă readuce la viaţă din noaptea zvîrcolitoare de la pichet (oh, nopţile fără somn de la pichet, mai cu seamă primele, cînd neliniştile îmi furnică sîngele, năpustindu-se asupra trupului meu fără apărare întins crispat în pat, stolurile murmuitoare de gînduri năpustindu-se şi acoperindu-mă, prinzîndu-mă în mreje moi, lipiciose!).
A ieşi în pază şi a scăpa de clădirea pătrăţoasă ca o carceră a pichetului înseamnă o adevărată uşurare pentru mine, în pofida marşului lung, obositor, a pistolului-mitralieră care mă jenează cu greutatea şi clănţănitul lui metalic, a transpiraţiei pe care o simt mereu scîrboasă pe şira spinării, adunată pe gît, sub banda de plastic a gulerului de la veston. Şi umblu pe cîmpul pustiu, printre culturi de cartof sau pe sub plopii subţiri şi fragili. E bine să fiu singur-singur. Asta vreau - să uit izolarea dintre oameni. În valul de lumină amestecată cu vînt, în zumzăitul zăvoaielor Prutului, uit tristeţea aceea surdă care mă cuprinde între oamenii din pichet, tristeţe care mă face să-i urăsc, să mă gîndesc la ei ca la nişte gîngănii infecte, cu toate că, în momentele de luciditate, cînd zvîcnirile sîngelui juvenil nu-mi întunecă minţile, îmi spun că nu e bine cum gîndesc.
Însingurarea fizică pe care o simt în mijlocul gloatei, în închisoarea pichetului! Cît mă terorizează! Acum, în pază, simt adevărata însingurare! Cealaltă e apăsătoare şi absurdă, strivită de amărăciune. E dezgustul de a descoperi zilnic monotonia vieţii, prostia, porcăriile oamenilor care te înconjoară şi te asfixiază.
În tăcerea zumzăitoare de aici uit tăcerea izolată de la pichet, tăcerea înfricoşătoare a nopţilor zvîrcolitoare. Uit zeflemeaua care mă apără şi care e baioneta mea invizibilă, arma albă pe care o port. Uit tonul zeflemitor pe care-l adopt faţă de oameni, ton care mă împiedică să mă apropii firesc de ei şi să-i iubesc, să-i accept aşa cum acceptăm lucrurile simple, cum acceptăm păsările cerului, bărzăunii cuminţi.
*
Şi stau crăcit de veghe la hotar, rectific, la frontiera de stat, lîngă fîşia arată, pitit sub nişte tufe de boz. Cu blestemata de centură scoasă, cu bumbii de la veston descheiaţi, cu mîinile sub cap şi aproape adormit. În aerul dogoritor pîlpîie fericite miliardele de gîze. De ce fericite? Păi, ele nu fac armata.Este interzis prin legile ambelor ţări să treci frontiera româno-sovietică. Pedepse drastice ne aşteaptă dacă încălcăm legile. Asta pe oameni. Pe alte vieţuitoare nu. Nici insectele, nici păsările nu intră sub jurisdicţia acestor legi şi, deci, nu sînt pasibile de pedepsă. Bondarii, de pildă, nu cunosc, ticăloşii, linia de frontieră şi trec nestingheriţi fîşia arată. De pildă, Emil Bodnăraş sau Bondăraş, cum îl cheamă, că el este bondar internaţionalist din naştere. Şi gardul electric al ruşilor, de pe celălalt mal al Prutului, îl trec nestingheriţi. Bondarii români şi bondarii sovietici se împrietenesc pe loc. Se întîlnesc şi fac amor în draci cînd au chef. O mulţime de bondărei cu naţionalitate incertă se nasc în urma acestor partide de amor, aşa că repatrierea este practic imposibilă. Şi de iure şi de facto, cum învăţăm la grănicerie. Ce noroc pe ei! Noi, grănicerii, nu putem face niciodată aşa ceva. Nici cei români, ca să nu mai vorbesc de cei sovietici. Cărăbuşii şi rădăştile zbîrnîie cu nepăsare obeză şi n-au decît grija cum să-şi înfunde cu frunze pîntecele plin. Pe urmă, cînd le vine vreme, cad liniştit sub brazdă, fără a se teme vreodată de un glonţ în ceafa chitinoasă sau în pîntecele alb-păstos.
Viespile române nu depun jurămînt să-şi apere patria cu preţul vieţii. La fel ca şi viespile sovietice. Aşa că trec frontiera în prostie, trădătoarele! Şi muştele sovieto-române trec laolaltă într-o veselie, şi albinele trec fraudulos, şi milioanele de bărzăuni paşnici şi necunoscuţi - fără deosebire de naţionalitate şi de culoare politică. Şi fără paşaport! Iar graurii, oh, graurii, sînt chiar culmea! Şi cei sovietici, şi cei români! Se adună în grupuri mari infracţionale organizate numite "stoluri" şi trec frontiera fără de ruşine, apatrizii, la livezile de cireşi cele mai bune, la viile cele mai bogate. Ca şi basarabenii de azi. Ca şi ceilalţi români, de altfel.
Mdaa! Bondarilor nu li se cere să depună jurăminte de credinţă. Nici viespilor, nici muştelor, nici milioanelor de ciripitoare. Nici să strige URAAA la parade nu li se cere. De bună seamă că insectele şi păsările suferă, ca şi oamenii, din cauza armelor ucigătoare, războaiele le decimează. Iar ele nu ştiu nici măcar să facă mitinguri. Nu înţeleg brutalitatea oamenilor în numele tumulturilor patriotice, al entuziasmelor de capete pătrate, în numele ideologiilor împuţite. Dar oamenii înţeleg brutalitatea oamenilor, o justifică în numele patriotismului, a ideologiilor, a entuziasmelor căcăcioase.
*
... Mai casc gura la zăvoaiele cîntătoare de pe malul Prutului, mai aţipesc... Apoi consult ceasul. Mă învăţase sergentul Sănduleanu cît să stau, ca să fiu credibil la întoarcere, cînd voi minţi că am făcut tot traseul. E timpul! Mă ridic, îmi pun echipamentul în ordine, mai arunc oftînd o privire spre undele de şarpe leneş ale Prutului şi o iau la picior către pichet.La pichet - Căpitanul. Salut cît pot eu de rigid milităros (nu prea pot) şi încep ca o precupeaţă, care-şi etalează pe tarabă în fiecare dimineaţă aceleaşi lăptuci ofilite:
- Tovarăşe Căpitan, raportez. Am executat serviciul de pază al frontierei de stat a Republicii Socialiste România în sectorul Foişor - Limită stînga. În timpul serviciului meu nu s-a întîmplat nimic deosebit.
- Cum nimic, măi, cum nimic? V-am spus de atîtea ori, ce mama dracu': Trebuie să raportaţi ceva. Chiar nu s-a întîmplat nimic?
- Mai nimic, şovăiesc puţin, ca să pregătesc terenul.
- Nici o vacă costelivă nu s-a căcat pe fîşie, sergent?
Nu iau în seamă obişnuita ironie mitocănească. Las ochii în jos, mă bîţîi nehotărît pe picioare, prefăcîndu-mă că mă hotărăsc cu greu să vorbesc.
- Păi, raportez: În sectorul Foişor am văzut pe Stan Gheorghe, pe Stan Aurel şi pe Hariton... am uitat cum îl cheamă, că treceau fîşia arată...
Căpitanul se uită mut la mine, cu ochi bulbucaţi. Îmi bat joc de el? spune privirea lui.
- Se retrăgeau dinspre rîul Prut, cu cîrlige şi ancore de prins peşte, precum şi cu peşte într-o sacoşă de plastic. Treceau înapoi fîşia, ştergîndu-şi urmele cu o creangă din urma lor.
Căpitanul mă iscodeşte în continuare cu privirea: Rîd de el sau vorbesc din gurăcăscare? Cei trei de care pomenisem erau locuitori din satul Bran, aflat chiar pe frontieră, sat care mai avea vreo trei căsuţe locuite. Din cauza deselor inundaţii, ceilalţi localnici se mutaseră sub deal. Cei trei amărîţi, rufoşi şi vai-de-ei, erau oamenii Căpitanului, pentru el prindeau peşte. De la plita Ilenei venea des miros de peşte prăjit. Farsa făcută Căpitanului nu era opera mea. Eu eram doar actorul în spectacolul regizat de Sănduleanu. El mă îndemnase: "Zi-i tu, mă! Pe tine te crede: Eşti nou, mai pampalache, scuză-mă că-ţi zic. Dacă-i spun eu, se prinde că-mi bat joc."
Într-adevăr, Căpitanul nu şi-a dat seama. Mă priveşte o vreme bănuitor. "Nu minte - probabil că-şi zice - că prea e cu caş la gură."
- Bine, sergent! Ăăăăă.... (se scarpină cu mîna în cap) o să vedem ce putem face. Dar nu mai spui la nimeni, ai înţeles?
- 'Ţeles.
***
Ultima zi. Plecăm pe înserate. Avem valize grele, de lemn. Costică Ţurcanu îl roagă pe Căpitan să ne dea căruţa pichetului pînă la gara Ungheni. Nu ne dă. Cîteva înjurături printre dinţi.Lăsăm în urmă pichetul cu imaginile ştiute în ochi. Aceiaşi soldaţi gheboşaţi prefăcîndu-se că plivesc ceapa. Aceiaşi caporali fercheşi care nu ştiu decît să-şi văcsuiască bocancii pe linoleum. Cu mîinile crăpate, Ileana tot nu ştie decît să mulgă vaca, trăgînd cu sîrg din ţîţele violete. Purcelul rahitic nu ştie decît să muşluie ţărîna, iar amurgul să-nroşească gloata de gîşte ce gîgîie în urma noastră. Aceleaşi case cu pereţii crăpaţi, unşi cu baligă, acelaşi cîine flocos cu botul umed ce iese din pămîntul negru şi se ia după noi. În răvăşeala vîntului, se aude cum cineva bocăne ceva din scînduri. Şi fîlfîitul de păsări ce vine din urmă să ne învelească în pene şi puf sufletul mai bătrîn.
Ieşim din sat. E atîta linişte pe cîmp! Un stol de gîşte se ridică în pata albă a lunii, apoi cade leşinat sub un pod. Se aude un scîrţîit de car - bătrîn, bătrîn, de pare că respiră pămîntul. Dintr-un răchitiş încîlcit şi gloduros iese un moş cu carul plin de otavă. Ne aşezăm valizele pe otava fragedă, cu miros de iarbă proaspăt cosită. Păşim pe lîngă, ţinîndu-ne de căruţă. Parcă ducem un mort la groapă.
În primul sat moşul opreşte la o poartă: pînă aici! Ne luăm valizele. Cotim pe o uliţă lăturalnică şi intrăm într-o crîşmă mică şi murdară ca o poiată. Un ipochimen cu sprîncene stufoase se pregăteşte de închidere. Ne priveşte bănuitor de după tejghea - ce caută soldaţii aici? n-au voie! Cerem rom jamaică, bem, dar n-avem nici un chef. Tata îmi trimisese bani să am de un chiolhan la liberare. Ştia el că aşa e obiceiul pămîntului. N-am făcut nici un chiolhan.
Discuţiile nu se leagă. Holo, cu obişnuita lui bîlbîială de emoţie, ne vorbeşte cum îl va aştepta Comăniţa, cea care-i scria atît de des. Costică Ţurcanu, bătînd darabana în masă, fredonează ceva din Modugno ("Ciao, ciao, bambina! Ti voglio bene... un bacio ancoraaa"), eu filosofez despre mîinile crăpate ale Ilenei şi despre rîsul ei infernal. Vorbesc şi vorbesc, încercînd să tai nodul scîrbos al contradicţiilor ce mă năpădesc. E ceva mereu descumpănitor, stă ascuns, în rezervă, ceva ca duşul Aglaiei, lunecos, ofidianic, un natrix natrix natrix comun - bietul şarpe de casă tremurînd fin în frunzişul mieriu al prunului. Bogdan e afară, cu valizele noastre. Nu vrea să intre.
Pe urmă tăcem. Fiecare cu gîndurile lui, cu singurătatea lui bucuroasă că a scăpat de armată. Nu e singurătatea de dinainte, cînd tăceam-tăceam umăr lîngă umăr, dar simţeam o mare uşurare unul lîngă altul. Acuma sîntem plictisiţi unul de altul. Nu ne leagă nimic în definitiv.
Vine un soldat de la pichet cu căruţa, un soldăţel negricios, pirpiriu, cu vestonul lucios de murdărie. Un alt Căcău Tudorel, o sosie de amărît vesel:
- Cum te cheamă, măi grănicioară?
- Todirău Viorel, s'trăiţi!
Îi strîng prosteşte mîna. Căpitanul, acelaşi suflet bun de mitocan, se răzgîndise: îi ordonase să ne ducă pînă la gară. Ajungem la Ungheni pe înnoptate. Aşa suna ordinul - să călătorim numai noaptea. Trenul intră în gară cu scrîşnet şi scîntei. Ne urcăm şi aşteptăm îndelung plecarea. În sfîrşit! Lăsăm în urmă numai noapte şi scîntei.
Frînt de oboseala şi emoţiile zilei, adorm pe loc, deşi pînă la Iaşi nu este decît vreun sfert de oră de mers. Somn chinuit. Visez gloduri grele, bocancii afundîndu-se în gloduri chinuitoare. Şi drumurile se înfundă. Nu găsesc ieşire decît în iazuri de păsări colcăitoare. Pe întinsurile de apă - un puf alb, plutitor. Deodată ţîşnesc din oglinda apelor ca o gîscă cu gîtul întins, înotînd nepăsătoare în mierea translucidă a asfinţitului.