Firul roşu

Pe vremea când eram tânăr şi dădeam cu căciula-n câini, făcea tata-socru de la Baia Mare ţuică fiartă, o pălincă dublu rafinată de aia de-ţi sărea cuşma mai sus-numită din cap, pe urmă pregătea cârnaţi trandafir, cum învăţase să facă el în Oltenia, pe când era miliţian şi l-au dat afară după aceea, în '56, la "iepurare", aşa zicea, nişte cârnaţi făcuţi din carne de porc, numai but, tăiată pe butuc cu barda în cubuleţe, soldăţei le zicea în Oltenia la Băbeni-Olteţu, şi înfigeai soldăţeii cu deştu' în maţ la care adăugam toate mirodeniile pământului, şi vereş cu sânge de porc, un cârnat numit prin alte părţi sângerete; şi când tăia el feliuţele de cârnat, unele roşii vişină putredă (sângeretele), celelalte roşii vişină coaptă (trandafirii), fiindcă erau îndestulaţi cu ceapă roşie, pe urmă le aşeza rânduri-rânduri pe un fund de lemn de paltin cumpărat de la ţiganii lingurari din piaţă, feritu-l-a sfântu' să folosească fund de plastic, neinfestabil, să i se spurce casa a porcării chinezeşti, ci un fund de paltin, dom'le, rotund şi tare, un fund pe cinste, mai ceva ca al lui Cur-de-Fier de la Băiţa, zicea, că era una... eu înghiţeam în sec în timpul ăsta, făcându-mi-se poftă numai privindu-l cum pregăteşte bunătăţile şi cum taie cu cuţitul câteva felii dintr-o pâine mare, ardelenească, cât roata carului, ţinută rezemată la piept cum ţine Maica Domnului Pruncul Sfânt, iar eu salivam, cum ziceam, ca un Saint Bernard uitând de butoiaşul de cognac franţuzesc de la gât, lăsând rănitul în nămeţi şi repezindu-se după o halcă de carne; numai că nu mă obişnuiam cu palinca fiartă, că-mi ieşea foc pe nări ca la un leu-paraleu după ce o beam, că-mi zicea socru': bine-bine, văd că sufli ca o locomotivă cu cazanul spart, dar cu cârnatul ce ai? iar eu suflam în continuare ca o locomotivă, da' una din aia lansată pe piaţă când era bunicul virgin, însă mă şi fandoseam, o făceam pe-a civilizatu' lu' peşte prăjit, de se mira bietul socruţ, Dumnezeu să-l ierte: nu eşti bun la ţuică înţeleg, da' nici la cârnat?

Iar eu încercam să schimb vorba şi Măria mea era roşie toată la faţă, învârtea la aragaz nişte jumări într-o tigaie, aşa că înghiţeam hulpav dumicaţii de cârnaţi gata-gata să fiu înghiţit în groapa cu ţuică ca jăraticul precum lupul din poveste, că poftele nu le poţi astâmpăra cu una cu două, cum a păţit Romica Puceanu când a cântat Ceauşeştilor, masa era plină cu de toate, lui nea Nicu îi plăceau sarmalele, friptura, puiul la ceaun, piftia, adică răciturile cum se zice pe la noi, salata de boeuf, mă rog, tot ce neamul lui de nehaliţi n-apucase, mental se poticnise la mâncările tradiţionale ale "popo'ului român", n-avea acces la fineţuri, câinii lui nea Nicu, Corbul şi Sarona, se dedulceau la astea - budincă de brânză cu spagheti, legată cu zece ouă, carne de vită cu zarzavat, le pregătea tanti Irina bucătăreasa, pentru Prim Olteanul ţării prazul umplut cu carne era culmea-culmilor, ce n-a văzut Parisul şi ce nu vedeau cei din Tătărăii lui decât la praznice, iar ţuica de prună o bea fiartă şi îndulcită, ptiu! însă pe masă de sărbători, că era Anul Nou, am uitat să zic, erau şi pastrame, şunculiţe afumate, brânză de burduf, vârzobi adică păstrăv afumat împachetat în cetină de brad cu plase de răchită, cârnaţi condimentaţi, trimise la pachet din ţară, că erau destui papleaşcă care credeau că Tovarăşul merită ce e mai bun, na! cum e popa aşa şi parohia; iar Romica sărmana cânta şi i se făcuse o poftă de crăpa, că ţiganca era gravidă, gata să răstoarne carul, şi avea pofte, cum e feleşagul gravidelor, privirea ei se fixase pe un cârnat de pe masă şi îi lăsa gura apă, dar ţi-ai găsit ca sparţii ăia de la masă să priceapă ceva şi să-i spună: ia, poftim! cu toate că Romica se uita cu ochii holbaţi la cârnatul ăla şi vedea roşu înaintea ochilor, şi îi zice lui Fărămiţă Lambru, care era cu scripca în spatele ei: mă, Firimiţă, neică, nu mai poci dă poftă, cad dân picere, dar el: rabdă şi tu, ce să-ţi fac? rabd-rabd, da' mor, mă, face Romica, dar Fărămiţă de colo: aşea-ţi trebuie, Romico, dacă îţi plăcu cârnatu', ce, te-a forţat nea Ion? pă dracu' m-a forţat, că io am luat perna în braţe şi am luat-o înainte spre dormitor, da' am lăsat uşa dăşchisă, dracului! ei, vezi, zice Fărămiţă, cârnat ai vrut - de cârnat mori, că era glumeţ ţiganul, dar ea: să fie al dracu' dracului cine-o mai vrea cârnat de-acuma încolo!

Ah! mititică guristă Romica cu glasul tău inimitabil, pătrunzător, ce n-a văzut Parisul, cu rezerva ta inexhaustibilă de cântece ale mahalalelor! la fel ca cealaltă mititică - Cesaria Evora, desculţa din Cabo Verde, miss Perfumado, două mititelele pătimite şi încercate într-un showbiz despre care nu ştiaţi că există - voi cântaţi! de ce v-am îndrăgit, mititelelor, pe voi, ca şi pe mititica mea Mărie? voi mi-aţi umplut viaţa, mititelelor, mi-aţi călăuzit-o, ursitoarelor, muzelor, mi-aţi rupt inima şi mi-o coaseţi viaţa întreagă cu fir roşu de mătase, că mi se rupea inima când mergeam după ore în Puşkin şi aruncam cu pietricica în fereastra de la cămin, iar Maria mea, prevenită de fetele binevoitoare, scotea capul şi zâmbea în lumina piezişă a apusului aprinzându-şi vâlvătaia dincolo de arborii din Grădina Copou, în melancolia celor dintâi umbre aşternute pe alei, şi stăteam "la balenă" ori sub uriaşul arbore gingko din părculeţ, ne colţuream pe la pupa, cum se spunea în şmechereasca studenţească, adică ne pupam pe la colţurile Universităţii, mototolindu-i rochiţa roşie în carouri, pe care peste ani voia s-o arunce, fiindcă se uzase, dar eu îi spuneam s-o păstreze, ne plimbam prin Copou, pe sub teii despre care Emil Brumaru a scris nişte versuri, care te lasă pradă smintirii ca în faţa unei iubite, ne plimbam, ne ţineam de mână şi ne despărţeam când vedeam vreo profesoară, pe doamna Cotorcea sau pe domnişoara Bălănescu, că aşa era pe atunci, şi pe urmă, când am făcut practică pe la şcoli, am fost repartizaţi în grupe diferite, dar eu m-am dus în grupa ei fără să întreb pe nimeni, iar doamna Stratulat de la practică s-a supărat şi mă trimitea la grupa mea, însă a intervenit doamna Rusu, o rusoaică cu un suflet ca pâinea caldă, căreia noi îi ziceam "Două fete pe-o carţielă" (cu intonaţia rusească a ei - "carţielă"), fiindcă pusese o vorbă bună la doamnă Stratulat pentru două fete care mâncau pe aceeaşi cartelă, iar buna rusoaică, cum sunt personajele feminine din literatură clasică rusă, în care şi prostituatele sunt hăruite de o putere susă, a băgat o vorbă şi pentru mine şi astfel eu şi Maria nu ne-am despărţit, da, nu ne-am despărţit, cum zicea domnul Tacu că a luat în braţe o fată care s-a împiedicat când a coborât din tramvai şi a ţinut-o în braţe după aceea patruzeci de ani, asta am înţeles şi eu când într-un sfârşit de săptămână i-am spus Mariei că am să stau acasă, ca să scriu o lucrare, nu mai ţin minte ce prostie de lucrare, şi stau eu acasă sâmbătă şi duminică, mă frământ ca un peşte pe uscat, nu pot să scriu nimic şi atunci mi-am dat seama că-s îndrăgostit lulea, uite aşa, cum de se întâmplă ce se întâmplă? merg luni la cămin, dau de Letiţia, colega de cameră a Mariei, care-mi spune că Maria a plâns toată duminica, Doamne, mi-am zis, gata, m-ai prins cu firul roşu de mătase! cum a prins-o pe Romica la vremea ei, cum a prins-o pe cealaltă mititică, Cesaria, dar nu s-au prins bărbaţii de ea, toate iubirile ei s-au stins ca o ţigară în răpăiala ploii tropicale, şi a început să cânte morna, esenţa lamento-ului capverdian, să fumeze crâncen şi să bea whiskey fără să se teamă de insolência clienţilor simandicoşi, apoi încă un whiskey, măcar să aibă ce bârfi, sau ginginghy, rachiul de cireşe, ori mendronha, şi Juan, garҫõm în cafeneaua tapiţată în roşu stins îi spune: Senhora Cesaria, să vă fac nişte porco a Alentejana? nu, Juanito, nu! aşa cum vă place dumneavoastră, înăbuşit în vinho da casa, cu multă-multă ceapă şi coriandru, ş-am să pun şi garnitură de conchas, dar Senhora Cesaria trage însetată din ţigară: nu mi-e foame, eu tenho dor de coração, mă doare inima, coração partido, inima mi-e rănită, avem conchas cu cochilii ca sideful, Senhora, aduse de la Sâo Vicente, le fac înăbuşite în ulei de măsline, cu ardei gras, cu ceapă, cu roşii, chiar nici conchas, Senhora? nici, Juanito băiatule, nici, obrigado, dă-mi un figa, rachiu de smochine! apoi Senhora Cesaria bea, după care se îndreaptă, cu picioarele ei groase, butucănoase, cărnoase, erodate de viaţă, spre scenă, să cânte de saudade pentru sufletele naufragiate ale marinarilor trişti veniţi din porturile lumii, de seara calmă şi violetă ca un fado, de insulele verzi, pline de miresme amărui, veşnic dăruite luminii, să cânte ausênsia pentru pescarii veniţi din larg, doritori să-şi încălzească maţele cu un păhărel de bagaca, rachiul de tescovină al săracului, cu bănuţii câştigaţi de la senhoras bogataşe şi zgârcite pentru bacalhau sau fructe de mare, să cânte de amor şi dolor pentru toţi desculţii din Cabo Verde, pentru toţi năpăstuiţii lumii, pentru toţi plânşii, pentru toţi cu inimile rupte, pe care le prinde cu firul roşu şi mătăsos al cântecului, fiindcă roşul, vermelho, al catifelei din cafenea, roşul trandafirilor socrului, al rochiţei roşii cu bretele de şcolăriţă a Mariei, al pământului roşu şi fertil african, de care era fascinat Jung când a fost în Tanzania, este culoarea vieţii, căci lutul roşu, adamah în ebraică, din care Dumnezeu l-a făcut pe Adam înseamnă viaţa, iar stânca pământie de carne numită Cesaria Evora, picioarele-i-butuci, înfipte în solul roşu-întunecat, alcătuiesc temelia lumii, pe care Parcele mele o susţin.

Doamne, ţintuieşte-mi picioarele pe pământ tare!