Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


21 noiembrie 1916^[1]

Bubuitul tunului a început de azi-noapte. Oraşul pare gol. Numai pe străzile de la periferie trec, pâlcuri, pâlcuri, soldaţi obosiţi, îngheţaţi, în retragere.

Aş vrea să mă opresc, să-i întreb ca ceilalţi trecători, pe şoptite, "De unde vin? Unde merg?" şi nu îndrăznesc. Mă tem să nu aflu de apropierea vrăjmaşului. Iminenta ocupaţie a Bucureştilor, care la început mi se părea un vis urât, devine din zi în zi o tristă realitate.

Trupele germano-turco-bulgare, după ce au încercat zadarnic să spargă frontul prin toate trecătorile, înaintează acum prin trei părţi deodată: din Oltenia, de la Dunăre şi din Carpaţii argeşeni - ca o invaziune.

Armata noastră, copleşită de trupele lor superioare în număr, în maşinării şi prin experienţa dobândită doi ani de la începutul războiului, le-a ţinut totuşi piept trei luni; guvernul a cerut zadarnic ajutorul făgăduit de aliaţi, prin ofensiva generală: sprijinul lui Sarrail^[2] şi cei 250 000 de ruşi. Armata se vede azi constrânsă să se retragă spre linia Nămoloasa-Focşani, pe care, la urma urmelor, se pare că Rusia s-a hotărât să o apere.

În câteva zile ne-am despărţit, rând pe rând, de ai noştri, despărţire cu atât mai dureroasă cu cât simţeam apropiindu-se dezastrul. Nicio lacrimă nu s-a vărsat în clipele acelea, nici din partea celor ce plecau în pribegie, nici din a acelora ce rămâneau pradă vrăjmaşului. Individul nu mai există în asemenea împrejurări. La pierderile sufleteşti, nu te mai gândeşti la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata.

Ea reprezintă tot, cel puţin în ochii mei: şi ţară, şi rude, şi prieteni. Viziunea ei fugărită zi şi noapte îmi sângera inima.

22 noiembrie 1916

Ieşind, azi-dimineaţă, pe poartă m-am oprit s-ascult de s-aude tunul. Se auzea în apropiere, chiar către nord, şi m-am bucurat. Este singura legătură ce o mai aveam cu ai noştri.

Bucuria mi-a căzut repede, însă. Pe zidul din faţă, pe Şcoala Clemenţa, erau lipite afişe mari, iscălite nu de prefectul Poliţiei, Corbescu, ci de generalul Mustaţă. Măsurile de ordine ce le decreta mi-au arătat că intrarea trupelor germane era iminentă şi mai iminentă mi s-a arătat când am aflat, prin convorbirile din tramvai, în drum spre spital, că în timpul nopţii sărise pulberăria Dudeşti şi când, ajungând la spitalul nostru din Şoseaua Filantropia^[3], n-am mai văzut profilându-se pe cer stâlpii telegrafiei fără fir.

Prin spital plutea o mare nelinişte. O citeam pe feţele surorilor şi ale infirmierelor, dar mai ales o citeam în ochii soldaţilor.

Pe când rătăceam printre ei, unul m-a întrebat:
- Dacă vin, ce ne facem?
- Nimic, băiete, am răspuns. Rămâneţi aici, cu noi. Şi altul îngână:
- Până ce ne-om face bine, şi apoi... cine ştie unde ne-or duce.

Dar dintre toţi... de sergentul Matei îmi era mai milă. După ce fusese evacuat de la noi cu două răni vinde-cate, se întorsese, după opt zile, de la front, cu şase răni şi ceruse să fie adus iarăşi la Spitalul 108. Ne istorisise, câteva zile mai înainte, că nu se lasă de război până n-o merge de nouă ori la luptă şi, când m-am apropiat de patul lui azi, nu mi-a dat ziua bună ca de obicei: m-a privit numai o clipă, apoi a închis ochii.

23 noiembrie 1916

Iată cum s-a săvârşit intrarea trupelor germane imperiale în Bucureşti.

Aseară, la cartier, lângă Cotroceni, a fost adus un ofiţer cu ochii legaţi, trimis ca intermediar de Mackensen^[4] să întrebe dacă se apără oraşul. S-a înapoiat cu răspunsul că nu se apără, dar cerea să se garanteze averea şi cinstea locuitorilor.

Azi-dimineaţă s-au dus întru întâmpinarea lor reprezentanţii ţărilor neutre, al Americii, dl Vopicka^[5], şi al Olandei, dl Vredenburg, împreună cu primarul Capitalei, dl Emil Petrescu^[6]. Au mers departe, în direcţia Bragadiru, pe unde credeau că înaintează trupele vrăjmaşe, dar s-au întors singuri, după o lungă aşteptare şi după ce constataseră distrugerea podurilor de pe Argeş.

Peste puţin, a sosit vestea intrării trupelor germane în Gara de Nord, apoi un automobil cu cinci ofiţeri a sosit la Primărie. Printre ei era şi Principele de Schaumburg-Lippe, nepot al Împăratului Wilhelm, fost secretar de legaţiune la Bucureşti, la declararea războiului. Se vede că a ţinut să revie în România ca învingător, spre a răzbuna umilinţa plecării sale. Mi-l amintesc privind pe stradă, cu ceasurile, din dosul grătarului de fier al împrejmuirii legaţiunii germane din Calea Victoriei, zilele cât fusese sechestrat în casă, până i s-a putut libera trecerea.

Cei cinci ofiţeri au iscălit hârtia prin care asigurau averea şi cinstea cetăţenilor, dar pe de altă parte, cu toate aceste asigurări, colonelul de Kleve, însărcinat cu intendenţa, punea cele mai drastice condiţii oraşului, şi anume: o pâine pe zi, jumătate de litru de vin, cafea, ceai, orez, zahăr, untură şi câte altele, pentru 50.000 de soldaţi, şi dări de un miliard.

Guvernatorul cetăţii, generalul de Stolzenberg, ameninţa pe dl Emil Petrescu că, dacă nu li se dă tot ce vor cere în 24 de ore, îl aşteaptă un glonte.
- O viaţă am, a răspuns dânsul liniştit. Ce voi putea da, voi da; ce nu, nu...

Învingătorul a sfârşit spunând:
- Să fiţi mulţumiţi că nu v-am lăsat pe mâna bulgarilor şi că suntem noi, germanii, intermediarii dintre dumneavoastră şi ei.

Preşedintelui Crucii Roşii, dlui Al. Marghiloman, i-a spus:
- Nu uitaţi că suntem învingători şi aţi făcut să curgă mult sânge german!

Eu n-am ieşit toată ziua din casă, de teamă să nu întâlnesc soldaţii nemţi în marşul lor triumfal, întâmpinaţi, mi se spune, de sute şi sute de germane şi de israelite, cu flori în mână, cântând cu entuziasm "Die Wacht am Rhein"^[7]!

O femeie trecea adineaori prin faţa casei şi plângea, istorisind unei prietene ce văzuse:
- Ca ciupercile au ieşit din pământ şi râd şi se bu-cură, neruşinatele, de nenorocirea noastră, după ce ne-au mâncat pâinea ani de zile. Nemernicele strigau soldaţilor nemţi, în gura mare: "În sfârşit aţi venit! Cu câtă nerăbdare vă aşteptam!"

Dar în clipa aceasta nu mă răzvrăteşte nimic, nu mă atinge nimic din cele ce mi se istorisesc.

Un singur gând, o singură grijă am: dacă armata noastră a izbutit să se retragă fără pierderi prea mari, dacă a putut s-o ajungă Mackensen - în automobilul său monstru -, monstru el însuşi. Căci, dacă armata întrupează pentru mine ţara, el întrupează vrăjmaşul, de când a sosit după-amiază la Palatul Regal, într-un automobil zgomotos, întâmpinat de dl Tzigara-Samurcaş^[8], care i-a pus locuinţa regală la dispoziţie. El n-a primit.
- Nu obişnuiesc palaturi. De altmintrelea, eu nu stau în Bucureşti decât câteva ore. Urmăresc armata română.

Pentru cei ce nu se aşteptau la intrarea germanilor în oraş, azi-dimineaţă a fost o lovitură, dând cu ochii de ei, cum a păţit dl Procopiu^[9]. Ieşind de la gazeta L'Indépendance Roumaine, a rămas înmărmurit zărind ulani călări defilând de-a lungul străzii Victoriei. Era să leşine; s-a proptit de zid ca să nu cadă jos. De atunci a căzut bolnav la pat şi nu s-a mai sculat.

Noi fusesem prevestiţi la spital şi, cum ne întorceam cu automobilul în grabă, în faţa avuzului de la şosea poposea un batalion de infanterie română. Ne-am înspăimântat văzându-i.

Le-am strigat să plece.
- Sunt departe, au răspuns.

Am oprit automobilul şi, chemând pe singurul ofiţer ce-i întovărăşea: "Fugiţi! Intră germanii". M-a privit întâi zăpăcit, apoi a dat ordin de plecare. I-o fi prins pe drum?

24 noiembrie 1916

A fost o uşurare când, ajungând la spital, l-am găsit aşa cum îl lăsasem. Cel puţin acolo nu pusese străinul piciorul. Aiurea, nu te crezi în Bucureşti, care din ceas în ceas îşi schimbă înfăţişarea. Calea Victoriei este străbătută şi zdruncinată de automobile, de camioane în plină viteză, infernale şi ca mărime şi ca zgomot. Căştile germane alternează cu fesurile turceşti şi cu şepcile bulgarilor. Nu mai vorbesc de steagurile vrăjmaşe ce fâlfâiau pretutindeni şi de străinele în haine de sărbătoare, împărţind flori şi tutun soldaţilor, de dimineaţa până seara. Singura uniformă română ce se mai zăreşte este aceea a sergentului de oraş şi a jandarmului pedestru, dar şi aceştia sub ascultarea Kaiserului.

Adineaori, unul dintre ei, întrebat de un călător ce vorbise cu ofiţerul german oprit câteva clipe în faţa lui, a răspuns trist:
- Nu vă pot spune.

Avea dreptate.

Şi cu toate că s-au smuls hârtiile albastre de la ferestre, cu toate că s-au aprins iarăşi felinarele ca-n vremuri de pace, mi se pare că din ceas în ceas creşte în jurul nostru, într-un cerc de fier, întunericul ce ne desparte de ai noştri. Şi n-aş mai putea lupta cu deznădejdea ce a cuprins pe mulţi din jurul meu, dacă nu aş face să mi se oglindească neîncetat speranţa că viitorul va fi al nostru.

25 noiembrie 1916

Spuneam ieri că Spitalul 108 era singurul loc unde vrăjmaşul nu pusese piciorul.

Azi am găsit, însă, aşezaţi, în catul de sus, 35 de germani. Când le-am zărit feţele roşcovane pe cearceafurile albe, m-am oprit pe pragul uşii, fără a-l putea depăşi. Tovarăşele mele simţeau tot ca mine. Toate fugiseră jos, la răniţii noştri.

Întorcându-mă acasă, tramvaiul a fost oprit câtva timp, până au defilat trupele bulgare. Pe Calea Victoriei, colţ cu Athénée Palace, fâlfâia un steag uriaş: era tricolorul german. Acum este cazinoul ofiţerilor de stat-major. Publicul bucureştean, toată cafeneaua, îi priveau înmărmuriţi.

Umilinţa de a te şti stăpânit de germani este nesuferită, dar şi mai nesuferită este aceea de a fi stăpânit şi de bulgari.

26 noiembrie 1916

Un mecanician, care venea de la front cu automobilul, ar fi istorisit că pe tot drumul până la Buzău nu mai întâlneşti un soldat român, că automobilele şi tunurile grele germane stau înfundate în noroi. Trăim în astfel de întunerec, că orice ştire din afară de incinta oraşului este un eveniment care, trecând din gură în gură, deseori se schimbă cu totul şi, când se reîntoarce la urechile celui de la care a pornit acea ştire, nu mai e recunoscută de chiar acela care a născocit-o. Un eveniment plăcut pentru spitalul nostru a fost evacuarea germanilor, dar de rândul acesta fără de florile, tutunul, piesa de 5 lei şi de urările de drum bun tradiţionale, ce-i întovărăşeau pe răniţii noştri înainte de plecare.