Jurnalul roşu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


vineri, 9 dec., al patrulea spectacol

8.00 - sunt serios gripat şi nu-s singurul. Aproape jumătate din noi avem aceste simptome de gripă, care se manifestă la toţi la fel: febră musculară în toate regiunile corpului şi cu temperatură în jur de 39 de grade. Doctorul colonel, care de la Bucureşti ne-a atras atenţia că "nu care cumva să vă îmbolnăviţi", zace în pat cu ochii ieşiţi ca la broască, rumegându-şi neştiinţa în ale medicinii, ca şi groaza de injecţii, cu care felcerul nostru, Florică, cu dragă inimă i-ar ciurui fesele.

9.00 - repetiţie la teatru.

13.00 - prânzul, odihnă până la 17.15. Pe străzi e un zgomot de infern. Difuzoare mari, fiecare cu programul său, transmit lozinci, citate, cântece, aceleaşi cântece mereu. Maşini prevăzute cu instalaţii de amplificare şi trecând în toate direcţiile, oprindu-se câte puţin la fiecare colţ de stradă, îşi urlă programul de agitaţie cu aceleaşi lozinci, aceleaşi citate şi aceleaşi cântece, suprapunându-se cu alte difuzoare, alte maşini şi alte lozinci. Grupuri de oameni, încolonaţi, nu pot umbla decât cu tabloul lui Mao şi cu steaguri, bătându-şi cadenţa cu talgere sau tamburine. Copiii ţipă, vehiculele claxonează la fiecare metru. Din când în când, de la balconul unui punct de agitaţie, se aruncă vrafuri de manifeste, iar cei aflaţi prin apropiere se aruncă nebuneşte să pună mâna pe ele ca să afle ultima idee sau poezie a lui Mao sau ultimul ordin al organelor locale ale gărzilor. Toate astea se întâmplă fără întrerupere, de la ora 6.00 până la 23.00. Pentru mulţi dintre noi, ca şi pentru Fanea, odihna este aproape imposibilă.

18.00 - la teatru. Clădire relativ nouă, construită în 1959, având 1800 de locuri şi scenă mare. Înainte de spectacol în sală au avut loc aceleaşi manifestări ale publicului, cu lozinci, citate şi cântece. Interesant era faptul că erau împărţiţi în 10-12 grupuri, probabil după instituţiile care au fost invitate, care manifestau separat. Unii cântau un cântec, alţii altul; unii scandau un citat, alţii altul şi aşa mai departe. Pe ici, pe colo răzbătea şi câte o voce care cânta cu totul altceva, de una singură. Era ceva în genul turnului din Babilon sau o cruntă beţie în cala unui vas de piraţi. Spectacolul s-a bucurat de succes, piesele chinezeşti au fost bisate. În studioul care ni s-a rezervat în culise ni se aduceau mereu platouri cu banane, mandarine şi prăjituri. Bineînţeles că toţi am gustat din ele. Mă uitam însă la câţiva colegi, observându-le diferitele stiluri de a-şi manifesta lăcomia. Unii, cu o nerăbdare bine exprimată de mimica necontrolată din cauza nerăbdării şi cu o viteză demnă de teoriile lui Darwin, înghiţeau ce le pica în mână, amestecând prăjituri cu banane şi mandarine cu sifon. E drept că aşa chilipir e păcat de pierdut - doar în China se merge destul de rar. Unul dintre ei - nici nu vreau să-i pomenesc numele, pentru că era unul din şefii noştri - a ucis fără vreo remuşcare vreo 50 de fructe - banane şi mandarine. Literalmente nu-mi pot închipui unde a intrat atâta. Am avut febră mare azi, aproape 40 de grade. Mi-a fost greu. Îmi erau urechile înfundate şi glasul voalat.

sâmbătă, 10 dec., al cincilea spectacol

Fanea suferă de insomnie. Îmi dau seama că nu-i vine uşor să suporte toate aceste schimbări survenite aşa de brusc. Toată noaptea se învârteşte în pat sau prin cameră şi se plictiseşte, pe bună dreptate. Mi-e milă de el, în schimb înjur în gând toate somniferele care stau degeaba în stomacul lui.

8.15 - micul dejun, apoi vizitarea unui combinat de carne şi a unei fabrici de tricotaje. Eu rămân la hotel, cu gripa mea. Azi s-a împlinit un an de la moartea mamei. N-am înţeles niciodată ce socoteală şi-a făcut Dumnezeu în ziua aceea, în care tocmai mă mutam în casă nouă.

19.00 - spectacol. De un deosebit succes s-au bucurat cântecele chinezeşti. Cel cu Mao a fost trişat şi, ca să nu-l mai repetăm la infinit, l-am cântat pe cel muncitoresc, neinclus în program şi pe care nu-l mai cântasem de vreo doi ani; şi el a fost bisat la rândul său.

Acum e târziu, aproape 1.30. Megafoanele montate pe străzi retransmit o conferinţă însoţită de aplauze, lozinci, citate, urale. Nu ştiu când se doarme în acest oraş.

duminică, 11 dec.

Dimineaţa am fost conduşi la Combinatul siderurgic din oraş. Am trecut prin secţiile de laminate, turnătorie şi ale cuptoarelor de fontă. Ni s-a spus că acest combinat este cel mai mare din ţară.

La ora 13.30 am plecat spre Lacul de Est, unde, în mijlocul unui parc destul de frumos, pe marginea lacului, într-o cabană în stil tipic chinezesc, am luat masa de prânz. Hrană rece, însă bună şi consistentă. Apoi am fost liberi să ne petrecem timpul, până la ora 16.30, plimbându-ne prin parc, iar alţii cu vaporaşul pe lac.

La ora 16.00, din iniţiativa col. Dinu am executat câteva cântece a capella pentru vizitatorii civili din parc.

La ora 16.30 am plecat spre hotel, unde am ajuns la 17.15. Până la ora 19.00, când am luat parte la recepţia de adio, ne-am făcut geamantanele, pregătindu-ne de plecare.

La recepţie s-au oferit 12 feluri de mâncare, dintre care merită menţionate crutoanele de susan, alunele prăjite în ulei (în loc de pâine la aperitive) şi enorma ştiucă în sos caramel.

S-a băut mult, din cauza marelui număr de toasturi. E şi asta o scuză, să dai vina pe alţii. Aceste recepţii au fost botezate de noi cambe-uri încă de la primul turneu în China, pentru că la încheierea fiecărui toast ţinut de chinezi se pronunţă cuvântul cambe!, care înseamnă "să bem până la fund!". Chinezii cu care stăm la masă ne-au învăţat obiceiul lor de a arăta tuturor comesenilor paharul gol după cambe. (De fapt obiceiul este rusesc, nu ştiu cum au trecut cu vederea acest amănunt). Cel care nu bea este privit cu reproş şi i se spune pu hao, adică "nu-i bine". Se întâmplă însă, şi destul de des, ca tocmai ei să renunţe la un moment dat la acest cambe. Atunci intervenim noi cu reproşurile şi cu pu hao, şi nu rareori s-a întâmplat să se ridice de la masă şi să nu se mai întoarcă.

La sfârşitul recepţiei ni s-a dat ca amintire, fiecăruia, câte un tablou reprezentând podul de peste Ian-ţî, lucrat în mătase.

De la ora 21.00, când s-a terminat masa, şi până la 23.00, când am plecat la gară, am vizionat un spectacol coregrafic filmat având ca subiect lupta poporului chinez pentru eliberare. Eroul principal al spectacolului a fost, bineînţeles, preşedintele Mao.

La 23.30 a plecat trenul în sunetele fanfarei, ale percuţiei şi ale cântecului nr. 1. Am plecat din mijlocul unei mulţimi care agita carnetele roşii strigând lozinci, citate etc. Delegaţia locală, care ne condusese în aceste patru zile, părea sincer impresionată de despărţire. Chinezoaicele plângeau.

În tren, până la culcare, am avut cu toţii o vervă neobişnuită şi bună dispoziţie. Să nu fie a rău.

luni, 12 dec.

9.10 - ajungem la Cian-Şa. Primire obişnuită. La hotel ne aştepta o masă prea consistentă pentru ora dimineţii. Camerele sunt bune, cu baie, apă caldă, fructe, sucuri şi ceai fierbinte în termosuri.

14.30 - prânzul. Observ că la nici una din mesele de prânz şi de seară nu lipseşte friptura de pasăre, mai ales cea de raţă sălbatică.

16.00 - vizităm parcul în care se află hotelul, lacul şi grădina zoo. În această grădină, pe lângă obişnuitele animale sălbatice ţinute în cuşti, mi s-a părut curios să văd după gratii oi şi curci.

19.30 - la teatru. Vizionăm un spectacol al formaţiei locale de cântece şi dansuri. Subiectul: lupta popoarelor asuprite pentru libertate. Subiecte de dansuri sau chiar dansuri întregi pe care le-am mai văzut în spectacolele filmate până acum. Este interesantă această uniformitate a creării unui spectacol. Ne aflăm în al treilea oraş şi am văzut de trei ori aproape acelaşi lucru. Există puncte comune chiar şi cu piesa de teatru despre Congo vizionată la Pekin.

E ora 23.30 şi mâine avem spectacol. Gripa cred că mi-a trecut. Adică a trecut la alţii. Din ce în ce mai mulţi se îmbolnăvesc, având aceleaşi simptome. La unii se mai agravează.

marţi, 13 dec., al şaselea spectacol

9.00-13.00 - repetiţie la teatru.

Cred că aici, la Cian-Şa, tot oraşul se află pe străzi la trecerea noastră, încât maşinile care ne transportă abia prididesc să treacă. Mulţimea aplaudă şi cântă despre Mao. Întâmplător, sala care a fost rezervată corului înainte de intrarea pe scenă avea o fereastră care dădea spre o străduţă dosnică, perpendiculară pe bulevardul principal. Străduţa a fost imediat invadată de câteva sute de oameni care ascultau atenţi vocalizele noastre. Dacă apărea vreunul din noi la geam era primit cu aplauze. Niciodată, de când e lumea lume, vocalizele n-au avut un asemenea succes. Asta m-a făcut să-mi amintesc de presupunerile mele de la începutul turneului în legătură cu gradul de civilizaţie. Pe drum, în timp ce mergem prin oraş, mă uit prin geamul autobuzului la oamenii care se uită la noi curioşi, cu gurile căscate. Unii dintre copii sunt foarte simpatici, cu alură de Gavroche, doar ceva mai murdari. Atât ei, cât şi cei mari cară toată ziua diferite mărfuri, scânduri vechi sau zdrenţe, înhămaţi la cărucioare sau ricşe. Am văzut copii de 9 sau 10 ani cărând cu cobiliţa apă în două găleţi mari. Au o putere de muncă demnă de invidiat, pe care n-am prea văzut-o prin alte ţări. La fel este şi pe câmp. Fiecare palmă de pământ este folosită şi îngrijită cu exagerare. Orezăriile, în terase, au aspect de decor de teatru pictat cu o exagerată minuţiozitate. Sunt folosite chiar şi taluzurile râurilor şi pâraielor pentru cultivarea zarzavatului. Straturile de flori şi de zarzavat din jurul caselor au un adevărat aspect de farmacie.

Foarte mulţi au biciclete, cred că mai mult de o treime dintre cei care circulă pe străzi. Circulaţia se face însă complet anarhic. Pietonii traversează pe unde vor, stau de vorbă în mijlocul străzii, bicicletele şi maşinile se depăşesc şi pe stânga, şi pe dreapta, ajungând chiar lângă trotuarul din stânga dacă nu au loc, chiar şi pe bulevardele marcate. Nu ştiu care este rostul agenţilor de circulaţie, care nu lipsesc de la nici o intersecţie. Sau poate au fost puşi acolo numai ca să vedem noi că există.

Spectacolul, seara, s-a bucurat de oarecare succes. Se simte că publicul vrea să aplaude, dar îl reţine ceva. Probabil că se orientează după câţiva organizatori aflaţi în sală, care dau tonul pentru începerea şi terminarea aplauzelor.
După spectacol, cambe.

miercuri, 14 dec., al şaptelea spectacol

Dimineaţa s-a vizitat Institutul Pedagogic din oraş, în care a învăţat şi apoi a fost director Mao-tse-Dun. Unul dintre obiectivele care s-au bucurat de cea mai mare importanţă din partea ghizilor a fost puţul la care preşedintele făcea baie în perioada de studenţie. Ni s-a povestit de câte ori făcea baie în diferite anotimpuri, cum făcea baie (dezbrăcat) şi cum se usca după baie (cu trupul gol în bătaia vântului).

Am mai văzut câteva camere-muzeu cu diferite fotografii şi documente despre Mao, iar la urmă am vizitat casa în care a locuit împreună cu familia în perioada în care a fost director al Institutului.

Am impresia că mi-a revenit gripa. Am guturai şi mă doare tot capul, gâtul, ceafa şi sinusurile. Nu cred însă că vina o poartă ploaia sau curentul din camere sau din teatru. Mai curând cred că e o viroză asiatică pe care noi, europenii, n-am cunoscut-o încă. Cam trei sferturi dintre noi avem aceleaşi necazuri.

19.00 - spectacol. Succes mare, fiecare din piese a fost bisată sau trisată. Probabil că s-a dat mână liberă la aplauze.

Seara, cambe. Printre altele am fost anunţaţi că în ţară s-a dat în folosinţă hidrocentrala de pe Argeş. Ne-am bucurat sincer. A fost prima veste oficială pe care am primit-o din ţară şi, chiar dacă ar fi fost alta, de mai mică importanţă, ne-ar fi bucurat la fel.

Tuturor le este dor de casă. Au început discuţiile despre plecare, mai avem atâtea oraşe şi atâtea spectacole, de azi într-o lună suntem acasă dacă nu mai intervin alte complicaţii etc. Amintiri despre copii, neveste, casă, oraş, turnee din ţară.

Mâine se vizitează satul şi casa în care s-a născut Mao, situate la 104 kilometri de oraşul în care ne aflăm. Eu rămân la hotel, bolnav. Mai rămân şi alţii, cu care sper să-mi omor eventuala plictiseală.

joi, 15 dec.

8.00 - plecarea în vizita anunţată ieri. Afară toarnă cu găleata şi e frig. E bine că rămân la hotel, mai ales că nu-mi mai trece guturaiul. Până acum n-am lipsit de la nici un spectacol, am cântat şi cu febră mare. Sper că la primul spectacol de la Canton să fiu sănătos.

Dimineaţa m-am plictisit. Am scris, am dezlegat câteva careuri de cuvinte, abia spre prânz am schimbat câteva vorbe cu Mimi, cu Aida şi cu Goe, şi el bolnav.

După masa de prânz, pentru cei rămaşi la hotel s-au rulat câteva filme documentare despre Revoluţia Culturală, despre primirea de către preşedintele Mao a tinerilor revoluţionari şi filmul cu primele trei experienţe ale bombei atomice chineze.

E ora 17.00 şi am febră, între 100 şi 120 de grade, după cum simt că-mi fierbe creierul. Beau ceai fierbinte şi mă holbez la ploaia de afară, cu fruntea lipită de geamul rece. Este ca într-o poezie stupidă şi sumbră de Bacovia. Nu mai lipseşte decât să mă pomenesc cu o bucată de plumb pe cap şi eventual o pereche de ochelari cu sticle violete, ca să fie tot tacâmul complet.

La ora 19.15 s-au întors cei care au fost în vizită, rupţi de oboseală.
La ora 21.00 ni s-a servit cina, apoi am plecat la gară. Rămas bun obişnuit, cu fanfară, cântece, carnete roşii, lozinci, Mao.
Trenul a plecat la 22.30. Florică mi-a făcut un polidin.

vineri, 16 dec.

Ne apropiem de tropic. Se observă după vegetaţia mult mai bogată, predominând pădurile de bambus şi de bananieri, pe lângă multe specii de palmieri, mai ales curmali. Pământul este lucrat cu o deosebită grijă.

Zona prin care trecem acum este muntoasă, sau poate deluroasă, nici eu nu ştiu cum s-o denumesc, pentru că de fapt şi de drept mergem pe un câmp întins din care răsar fără veste dealuri şi munţi dintr-o singură bucată, ca nişte imense cocoaşe care nu se întâlnesc unele cu altele, fiind despărţite de acelaşi şes neted. Totul este acoperit de vegetaţie în toate nuanţele posibile de verde, în afara stâncilor enorme, albe sau gri, care parcă au căzut din cer şi s-au înfipt în şes sau în câte un munte. Peisajul mi-aduce aminte de nişte picturi chinezeşti văzute de mult, nu mai ştiu cu ce ocazie, în faţa cărora m-am întrebat dacă pot exista în realitate.

Râul pe marginea căruia mergem, probabil un afluent al fluviului Perlelor, este neverosimil de limpede. În multe locuri dă impresia de lac, albia fiindu-i foarte lată. Jonci şi plute de brad sau de bambus călătoresc la vale.

14.15 - Canton. Primire normală. Suntem cazaţi în hotelul Casei Armatei, construit în gen de cabană modernă, în mijlocul unui parc frumos, departe de centrul oraşului. Ne găsim la 2 grade sub linia tropicului; temperatura +19 grade, umezeală.

sâmbătă, 17 dec., al optulea spectacol

8.30 - micul dejun

9.30-13.15 - repetiţie la teatru. Rămân la hotel. Ieri după amiază am fost invitaţi la vizionarea unui spectacol muzical-coregrafic cu numere de circ. Eu am fost nevoit să rămân la hotel. La întoarcere, Biju şi Ghiuri, cu care stau în apartament, mi-au povestit că spectacolul a fost bun şi numerele de circ reuşite. Deosebit a fost faptul că fiecare artist care ieşea pe scenă se întorcea întâi cu spatele la public, salutând portretul lui Mao aflat pe fundal.

Am avut febră mare, peste 40 de grade. Înainte de plecarea băieţilor la spectacol a venit la mine un doctor chinez însoţit de două asistente şi de un translator. Mi-a măsurat temperatura, m-a întrebat de simptomele gripei şi, părând satisfăcut de răspunsurile mele, mi-a dat nişte pastile.

Azi dimineaţă m-a vizitat iar. Doctorul m-a ciocănit, m-a palpat, m-a ascultat cu stetoscopul, s-a uitat în nas şi în gât şi după ce mi-a dat de înţeles, prin semne, că-mi invidiază mărimea trupului şi că de fapt sunt sănătos tun, a zis hao!, adică "bine!". Una din asistente mi-a curăţat nările de sânge şi mi le-a uns cu o vaselină, după care am simţit că-mi ia nasul foc.

În timpul vizitei lor a venit şi colonelul nostru doctor să mă vadă. M-a întrebat "Ce mai faci?" şi, fără să-mi aştepte răspunsul, a schimbat câteva cuvinte cu translatorul, după care a binevoit să plece. Nici bună ziua, nici... Molipsit probabil de zâmbetul meu şi al lui Biju, a zâmbit şi doctorul chinez. Poate mi s-a părut. În aparenţă faptul este fără importanţă, aşa cum este în realitate doctorul colonel. Nu consultă, nu dă tratamente, nu răspunde la întrebări decât cu "Beţi ceai" sau "Păziţi-vă mai bine". Pe toţi îi trimite la Florică, demn de laude, pentru că, el însuşi bolnav, cu febră, aleargă de la un bolnav la altul, face injecţii, dă tratamente, aranjează ca mâncarea să fie trimisă în cameră pentru cei care stau în pat.
Diseară e spectacol şi nu cred că pot cânta.
Am trecut pe la Franţ - şi el gripat, cu dureri şi febră.

Păcat că am nimerit aici, la Canton, în zile ploioase, cu cer acoperit. Aş fi vrut să văd oraşul în soarele lui tropical şi culoarea vegetaţiei în lumina specifică regiunii - cu tot riscul de a mă fi topit de căldură. "Anotimpul umed" în care ne aflăm are temperaturi care oscilează între 15 şi 30 de grade. Pentru noi este curios să stăm în cameră cu geamul deschis şi caloriferul rece în mijlocul lui decembrie, mai ales că acum câteva zile, la Pekin, care se află cam pe aceeaşi latitudine ca Bucureştiul, era iarnă în toată regula. Păsările cântă, joncile se plimbă încet pe fluviu şi pe canale, iar pe lac pescarii îşi fac de lucru în bărci mici.

Fluviul Perlelor, pe care este aşezat oraşul, prezintă o curiozitate care se mai întâlneşte şi în alte părţi ale lumii, dar nu prea des: în timpul refluxului curge normal, adică la vale; în timpul fluxului, însă, curge la deal, adică în sens contrar, împins de apele oceanului.

Această mişcare este folosită de către cei care transportă mărfuri în diferite ambarcaţii, având posibilitatea de a face drumuri de câţiva kilometri în ambele sensuri fără a depune vreun efort.

Toate ferestrele şi uşile sunt dublate cu plase fine de sârmă sau tifon, pentru ca în anotimpul cald gângăniile, fluturi, ţânţari, şopârle, şerpi etc., de care regiunea abundă, să nu poată pătrunde în case. Din acelaşi motiv, fiecare pat are deasupra un fel de polog din tifon, care în timpul zilei stă strâns. Când este folosit seamănă cu un teepee al Pieilor roşii, în mijlocul căruia se află patul. Mai există şi altfel de paturi, cu polog fix, care nu se strânge, întins pe un schelet metalic sau de bambus. Aceste sisteme sunt folosite în toate regiunile din jumătatea sudică a Chinei.
Azi e în 17; 8 zile până la Crăciun, 14 până la Anul nou...

0.30 - Băieţii s-au întors de la spectacol. Am mâncat şi am băut - a fost iar cambe - închinând ca de obicei, între noi, în sănătatea celor de acasă.
Biju s-a culcat după ce şi-a notat şi el ceva în caietul lui. Mă culc şi eu.