Francmasonerie şi companionaj

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


În primul articol din Constituţia Marelui Orient al Franţei stă scris că:
Nu ne îndoim de faptul că o asemenea declaraţie poate avea excelente rezultate practice, dar, dintr-un punct de vedere mai puţin exclusivist decât acesta, cred că ar fi fost bine de luat în calcul nu doar "concepţiile metafizice", ci şi pe cele religioase şi filosofice, chiar ştiinţifice şi sociale, ca fiind proprii aprecierii individuale a fiecăruia. Tocmai în acest caz am fi avut de a face cu mai bună aplicare a principiilor "toleranţei reciproce" şi a "libertăţii de conştiinţă", în virtutea cărora "francmasonii nu acceptă în rândurile lor nicio distincţie de credinţă sau de opinie, conform statutului Constituţiei Marii Loji a Franţei".

Fie că este vorba despre credinţe religioase sau filosofice, despre opinii ştiinţifice sau sociale, Masoneria, dacă rămâne fidelă principiilor sale, trebuie să le respecte în egală măsură pe toate, indiferent care sunt acestea, cu singura condiţie ca să fie sincere. Că avem de a face cu dogmatismul religios sau cu cel ştiinţific, are mai puţină importanţă, căci unul nu valorează mai mult decât celălalt. Este la fel de adevărat că spiritul masonic ar trebui să excludă în mod necesar orice dogmatism, fie el "raţionalist", tocmai din perspectiva caracterului special al învăţăturii simbolice şi iniţiatice. Dar ce relaţie poate avea metafizica cu vreo concepţie dogmatică oarecare? Nu vedem niciuna posibilă şi asupra acestui aspect nu vom zăbovi prea mult.

În fond, ce altceva este dogmatismul, la modul general, dacă nu tendinţa, de origine pur sentimentală şi cât se poate de omenească, de a-şi prezenta propriile concepţii (fie că e vorba de individ sau de colectivitate) ca fiind nişte adevăruri incontestabile, împreună cu tot arsenalul elementelor relative şi nesigure care însoţesc această credinţă? De aici nu mai este decât un pas până la a dori să-i impui semenului tău aceste aşa-zise adevăruri, iar istoria ne demonstrează cât de uşor de făcut este acest pas. De altfel, asemenea concepţii, chiar prin caracterul lor relativ şi ipotetic, deci iluzoriu în mare măsură, nu pot constitui vreodată decât "credinţe" sau "opinii", şi nimic altceva.

Lucrurile fiind astfel stabilite, este evident că nu poate fi vorba de dogmatism acolo unde nu ar trebui să existe decât certitudine, excluzând astfel orice ipoteză, cât şi toate interpretările de ordin sentimental, care au tendinţa deseori, în mod greşit, de a impieta domeniul intelectului. Acesta este cazul, de pildă, al certitudinii în matematică, unde nu există loc pentru "credinţă" sau pentru "părere", domeniul fiind independent de opiniile personale. Faptul nu poate fi contestat de nimeni, cu atât mai puţin de pozitivişti. Dar în întregul domeniu ştiinţific, în afara matematicii pure, există oare cea mai mică posibilitate pentru a avea aceeaşi certitudine? Nu credem, dar are mai puţină importanţă, căci, în schimb, există altceva care nu mai aparţine domeniului ştiinţific şi care constitui tocmai domeniul metafizicii.

În fond, Metafizica adevărată nu este altceva decât ansamblul sintetic al Cunoaşterii sigure şi imuabile, în afara şi dincolo de tot ceea ce este întâmplător şi variabil. În concluzie, nu putem concepe Adevărul metafizic altfel decât axiomatic în principiile şi teoremele deducţiilor sale, deci exact la fel de riguros ca adevărul matematic, a cărui prelungire nelimitată este. Astfel înţeleasă, Metafizica nu are nimic în sine ce îi poate ofensa până şi pe pozitivişti, iar aceştia nu pot nega că ea există, fără a da dovadă de lipsă de logică, că există deci în afara limitelor actuale ale înţelegerii lor, a adevărurilor demonstrabile (şi perfect demonstrate de alţii, în afară de ei), adevăruri care nu au nimic în comun cu dogma, întrucât trăsătura esenţială a dogmatismului este, dimpotrivă, tocmai că nu poate fi demonstrat, şi chiar pentru acest lucru dogmatismul se află în afara, dacă nu deasupra oricărei discuţii.

Faptul ne face să credem că, dacă Metafizica se prezintă aşa cum am spus, atunci nu poate fi ceea ce am înţeles noi prin "concepţii metafizice" într-un text pe care l-am amintit într-un articol despre Morala laică şi ştiinţifică, publicat în "Acacia" (nr. din iunie-iulie 1911), text pe care Fratele A. Noailles îl prezintă ca fiind "o confirmare fără contestare posibilă a unui punct de vedere exclusiv laic şi ştiinţific al lucrurilor". Bineînţeles, nu i-am fi contrazis autorului această afirmaţie, dacă ar fi avut grijă să precizeze că punctul de vedere trebuie să fie exclusiv ştiinţific pentru toate lucrurile care au legătură cu domeniul ştiinţific, dar ar fi o greşeală dacă am extinde acelaşi punct de vedere şi aceeaşi metodă dincolo de acest domeniu, aplicându-l unor domenii unde nu-şi are locul sub nicio formă. Dacă insistăm asupra necesităţii de a stabili distincţii aprofundate între diferitele domenii unde activitatea umană se exercită prin mijloace diferite, o facem pentru că prea des se neglijează aceste distincţii fundamentale şi rezultă confuzii bizare, mai ales în ceea ce priveşte Metafizica. Avem misiunea de a risipi acest confuzii, cât şi prejudecăţile care iau naştere, de aceea credem că precizările de faţă nu sunt deloc inoportune.

Dacă, după cum se pare, s-a denumit sub termenul de "concepţii metafizice" orice altceva decât adevărata Metafizică, atunci avem de a face doar cu o eroare formală asupra semnificaţiei termenilor şi nu vrem să credem că a fost vorba despre altceva. Această neînţelegere se poate explica foarte uşor prin completa ignoranţă în care se află întreg Occidentul cu privire la Metafizică; este deci scuzabilă chiar prin împrejurările care au dus la această confuzie şi care pot explica şi alte greşeli conexe acesteia. Vom depăşi, deci, acest aspect şi vom reveni la distincţiile despre care am vorbit; în ceea ce priveşte doctrinele religioase, am spus destule despre acest subiect1, iar despre sistemele filosofice, fie ele spiritualiste sau materialiste, am spus de asemenea multe lucruri pe vremuri. Nu ne vom mai ocupa aici de ele, ci ne vom mărgini să spunem câte ceva despre concepţiile ştiinţifice şi sociale.

În articolul pe care l-am pomenit, Fratele Noailles stabileşte o distincţie între

Mai întâi, reamintim faptul că, dacă e incontestabil că astăzi necunoscutul există pentru oameni, nu putem admite că există ceva "de necunoscut". Pentru noi, pretinsele "adevăruri ale credinţei" nu pot fi decât simple articole ale credinţei, iar faptul că le putem accepta sau respinge nu reprezintă decât un rezultat al unor preferinţe cu totul sentimentale. Cât despre "adevărurile ştiinţifice", care sunt cât se poate de relative şi predispuse revizuirii, dacă sunt fructul observaţiei şi experimentului (e de la sine înţeles că excludem aici adevărurile matematice care au o cu totul altă sursă), atunci credem că asemenea adevăruri, chiar pentru motivul relativităţii lor, nu sunt demonstrabile decât într-o anumită măsură şi nu într-un mod riguros şi absolut. De altfel, atunci când ştiinţa pretinde că a dedus concepţiile sale din domeniul experienţei imediate, oare acestea sunt scutite de orice sentimentalism? Nu credem asta şi nu vedem cum ar putea fi credinţa în ipotezele ştiinţifice mai legitimă (nici, de altfel, mai scuzabilă datorită condiţiilor care au produs-o) decât este credinţa în dogmele religioase sau filosofice.

Există, de altfel, adevărate dogme ştiinţifice, care nu diferă deloc de celelalte decât prin genul problematicii la care se raportează, iar Metafizica, aşa cum o înţelegem noi (iar a o înţelege altfel înseamnă a nu o înţelege deloc), este la fel de independentă de acestea sau de altele. Pentru a descoperi exemple de dogme ştiinţifice, nu avem decât să ne referim la un alt articol, publicat recent tot în revista "Acacia" de Fratele Nergal, sub titlul Preoţii savanţi şi Idealul nostru masonic. În acest articol, autorul se plânge, făcând apel la curtoazie totuşi, de ingerinţa Bisericii catolice, sau, mai degrabă, a unor reprezentanţi ai ei, în domeniul ştiinţelor zise pozitive, şi este îngrijorat de consecinţele care rezultă de aici, dar nu ne interesează acest din urmă aspect. Ce trebuie să reţinem este modul în care sunt prezentate, ca fiind adevăruri indubitabile şi universale (într-un sens restrâns, este adevărat), unele simple ipoteze, a căror probabilitate este departe de a fi demonstrată în relativitatea ei şi care, în toate cazurile, nu poate corespunde decât unor posibilităţi speciale şi strict limitate. Această iluzie asupra deschiderii anumitor concepţii nu-i este proprie doar Fratelui Nergal, ale cărui bună credinţă şi convingere sinceră nu pot fi puse la îndoială de nimeni dintre cei care-l cunosc; dar ea este împărtăşită nu mai puţin sincer (cel puţin ne este permis să credem) de către aproape toţi savanţii contemporani.

Dar există şi un aspect asupra căruia suntem perfect de acord cu Fratele Nergal, şi anume când el declară că "ştiinţa nu este nici religioasă, nici antireligioasă, ci a-religioasă (cu a restrictiv), şi este evident că nu se poate altfel, căci ştiinţa şi religia nu se aplică aceluiaşi domeniu. Dacă recunoaştem că lucrurile stau aşa, nu trebuie să renunţăm doar la a împăca ştiinţa cu religia, ceea ce nu ar putea fi făcut decât de un teolog rău intenţionat sau de un savant neîmplinit şi cu vederi strâmte, ci trebuie să renunţăm mai degrabă la a le opune una alteia şi la a descoperi cu orice preţ contradicţiile şi incompatibilităţile care nu ar trebui să existe între ele, căci domeniile lor de referinţă nu au nimic în comun, astfel încât să permită o comparaţie între ele. Acest deziderat ar trebui să se aplice chiar şi în cazul "ştiinţei religiilor", dacă această disciplină există într-adevăr aşa cum se pretinde, evoluează pe un teren strict ştiinţific şi dacă nu ar fi mai degrabă un pretext pentru o exegeză cu tendinţe protestante sau moderniste (este aproape acelaşi lucru). Până la proba contrarie, ne permitem să ne îndoim la modul formal de valoarea rezultatelor acestei "ştiinţe a religiilor".

Un alt aspect asupra căruia Fratele Nergal pluteşte în iluzie este cel privitor la rezultatul posibil al cercetărilor asupra "filiaţiei fiinţelor", atunci când, foarte bine, şi una, şi alta din multele ipoteze care au fost propuse vor sfârşi într-o zi prin a fi dovedite în mod cert, pierzându-şi astfel caracterul ipotetic. Nu vedem de ce acest lucru ar putea supăra o religie oarecare (al cărei apărător nu suntem, cu siguranţă), doar dacă reprezentanţii autorizaţi ai acesteia (şi nu doar câţiva indivizi stimabili, dar fără mandat) nu ar emite vreo interdicţie, în mod imprudent şi nediplomatic, despre rezolvarea acestei probleme ştiinţifice, care nu se află nicicum în competenţa lor. Dar chiar şi în acest caz, oamenii bisericii, dacă ar acţiona astfel, depăşindu-şi puterile care se raportează doar la "credinţa" lor, le permite "credincioşilor" să nu ţină cont de opinia bisericii mai mult decât ar ţine cont de părerile lor personale.

În ceea ce priveşte Metafizica (şi spunem acest lucru pentru a oferi un exemplu al separării complete între metafizică şi ştiinţă), ea nu trebuie să se preocupe de această chestiune, căci faptul aparţine teoriei multiplicităţii stărilor fiinţei, care ne permite să înţelegem toate lucrurile sub aspectul simultaneităţii, la fel de bine (şi în acelaşi timp) cu înţelegerea sub aspectul succesiunii şi care reduce ideile de "progres" şi de "evoluţie" la justa lor valoare de noţiuni pur relative şi contingente. Cât priveşte subiectul "căderii în păcat a omului", singura observaţie interesantă pe care o putem face din punctul nostru de vedere (iar aici arînsemna să călcăm peste gândirea noastră şi să o deformăm, dacă am interpreta lucrurile într-un sens "transformist") este că, dacă omul este, spiritual, principiul întregii Creaţii, atunci el trebuie să fie din punct de vedere material şi rezultanta acestei Creaţii, căci "ce se află pe pământ este la fel ca-n ceruri, dar invers".

Nu vom insista prea mult asupra acestui aspect şi vom adăuga doar un cuvânt: Fratele Nergal concluzionează spunând că "ştiinţa nu poate avea decât un singur scop, o mai perfectă cunoaştere a fenomenelor"; noi spunem că, pur şi simplu, scopul ştiinţei nu poate fi altul decât "cunoaşterea fenomenelor", căci nu putem să admitem că există cunoaştere "mai perfectă" sau "mai puţin perfectă". Ştiinţa, fiind eminamente relativă, nu poate descoperi decât adevăruri la fel de relative, doar Cunoaşterea integrală reprezintă "Adevărul", la fel cum "Idealul" nu este "cea mai mare perfecţiune posibilă a spiţei umane", ci ar trebui să reprezinte Perfecţiunea, care constă în Sinteza Universală a tuturor domeniilor, a tuturor umanităţilor.

Ne mai rămâne acum să vorbim despre ceea ce are legătură cu concepţiile sociale şi vom spune imediat că, prin acestea, nu înţelegem doar opiniile politice, care sunt prea în afara subiectului. De aceea, nu în mod inutil Masoneria interzice orice discuţie pe probleme politice, ba chiar, fără a fi deloc reacţionar, ne este permis să credem că Masoneria nu consideră că "democraţia republicană" ar fi idealul social al tuturor masonilor răspândiţi pe cele două emisfere ale globului. Dar, în această categorie a concepţiilor sociale, vom include tot ceea ce priveşte morala, căci aceasta nu poate fi altceva decât o "artă socială", după cum bine a subliniat Fratele Noailles în articolul pe care l-am citat deja. Nu vom merge însă chiar atât de departe, cum a făcut-o Domnia Sa, până la a "lăsa câmp deschis tuturor speculaţiilor metafizice", într-un domeniu unde Metafizica nu are ce căuta.

De altfel, de îndată ce discutăm despre relaţii sociale, nu poate fi vorba, în ciuda a tot ceea ce au afirmat filosofii şi moraliştii, decât despre consideraţii bazate pe interes, fie că acest interes constă în utilitatea practică şi pur materială sau constă într-o preferinţă de ordin sentimental, ori, cum se întâlneşte cel mai des de altminteri, într-o combinaţie a acestor doi factori. În acest domeniu, totul ţine de aprecierile personale, iar problema se reduce, pentru o colectivitate oarecare, la a căuta şi descoperi o cale de înţelegere pentru a împăca diversitatea acestor multiple aprecieri, care corespund tot atâtor interese diferite.

Dacă trebuie să existe cu necesitate convenţii şi norme pentru a face posibilă şi suportabilă viaţa socială, trebuie să avem cel puţin sinceritatea să mărturisim că avem totuşi de a face doar cu nişte convenţii, în care nu poate să existe nimic absolut, şi care vor varia în funcţie de diverse circumstanţe de timp şi de loc, de care depind în întregime. Între aceste limite care marchează caracterul ei relativ, morala, mărginindu-se "să caute reguli de conduită pentru ca oamenii să poată trăi în societate" (aceste reguli modificându-se automat odată cu forma societăţii), va avea o valoare bine stabilită şi o utilitate de necontestat. Dar ea nu trebuie să pretindă nimic în plus faţă de aceste deziderate, la fel cum o religie oarecare, în sensul occidental al cuvântului, nu poate, fără a abdica de la rolul ei după cum se întâmplă adeseori, nu poate deci să se laude că a introdus altceva decât o credinţă pur şi simplu. Prin latura ei sentimentală, chiar şi morala, oricât de "laică" şi de "ştiinţifică" ar fi ea, va conţine întotdeauna un element al credinţei, căci fiinţa umană, la stadiul la care a ajuns astăzi, cu rare excepţii, este astfel alcătuită, încât nu poate să nu ţină cont de această latură sentimentală.

Dar oare pe asemenea speze aleatorii trebuie să se bazeze idealul masonic? Iar acest ideal, trebuie oare să depindă de gusturile individuale ale fiecărui om şi ale fiecărei părţi de umanitate? Nu credem că lucrurile trebuie să stea aşa; dimpotrivă, considerăm că acest ideal, pentru a deveni realmente "Idealul", trebuie să se afle în afara şi deasupra tuturor opiniilor şi credinţelor, dincolo de orice partide sau secte, dar şi dincolo de toate sistemele şi şcolile particulare, căci singura modalitate de a "tinde spre Universalitate" se poate face doar "îndepărtând ceea ce desparte, pentru a păstra ceea ce uneşte". Această opinie ar trebui să fie împărtăşită de toţi cei care înţeleg să lucreze nu pentru inutila înălţare a "Turnului Babel", ci pentru înfăptuirea efectivă a Marii Opere de Construcţie Universală.