Eleganţa proverbială, vestimentară şi în comportament sunt marcă înregistrată. Emeric Ienei. Discreţia, reţinerea. Sunt şi clişee? Da. Dar sunt lucruri adevărate. Există şi categoria clişeelor false.
Acestea au avut un succes nebun. Fiţi atenţi! A fost antrenorul de la Sevilla, a condus toată campania europeană din '86, dar el nu are aproape niciun merit că Steaua a câştigat finala cu Barcelona. Echipa juca singură, jucătorii îşi elaborau strategia, iar nea Imi doar întreţinea atmosfera. Nu-i deranja pe băieţi.
Puteţi crede asemenea aberaţii? Că e posibil să câştigi cu un antrenor de carton cel mai important trofeu european, atunci când în CCE nu participau decât echipele campioane din ţările Europei? Nu cumva confundăm autoritatea impusă cu civilizaţie cu bădărănia ridicată la rang de virtute?
Ienei nu era un antrenor dur, dar asta nu însemna că nu îşi cunoştea meseria. I se reproşează optimea de finală de la Mondialul italian şi sfertul de finală de la Euro 2000 de parcă am fi fost vreo Brazilie sau vreo Olandă care au subperformat. Uităm cum a jucat România meciul decisiv contra Danemarcei din toamna lui '89?
Emeric Ienei nu a cerşit niciodată respect. L-a impus cu o eleganţă dezarmantă. Inclusiv atunci când a fost victima glumelor noastre răutăcioase. Să reuşeşti asta într-o lume dominată de obrăznicie, nesimţire şi violenţă este o performanţă. În cazul personajului nostru şi acel "nea" pus înaintea lui Imi sună altfel decât al vreunui "nea" Costică sau "nea" Mitică. Nea Imi ne spune o poveste fără să fie costumat ca un bunic sfătos. El este un domn cu părul alb.