Ce-i cu ăsta, domnule? Nu are altă treabă decât să dea interviuri? Vorbeşte prea mult. Vorbeşte în loc să antreneze, să se concentreze asupra Final Four-ului. Probabil că asta gândesc mulţi despre Per Johansson, antrenorul de 46 de ani al lui CSM Bucureşti. Dar nu cumva aşa arată normalitatea? Un om care vorbeşte liber despre el, despre munca şi despre pasiunile lui.
Mercenarul sentimental
Intrigă în continuare felul în care suedezul Johansson a ajuns la CSM Bucureşti. Şi nu atât felul, cât perioada pentru care a acceptat să se ocupe de campioana Europei în tentativa acesteia de a-şi păstra titlul. Două luni. Alţii cer două lumi pentru a oua o mărgică. Trăim într-o lume cu adevărat ciudată, care desfiinţează miturile durabilităţii, continuităţii, ataşamentului sentimental de echipa pe care o antrenezi. Dar mercenarul Johansson ne arată că există şi aici nuanţe. Poţi fi un mercenar sentimental. Poţi să transformi o aventură pecuniară într-o emoţionantă experienţă de viaţă. Poţi să trăieşti la intensitate maximă două luni ceea ce alţii nu ştiu să trăiască în ani de mandat. După turneul final de la Budapesta, Johansson se va retrage şi îi va lăsa locul (cald, dacă nu fierbinte) olandezei Helle Thomsen. Până atunci, mai are ceva de terminat aici. De fapt, nu aici, ci în capitala Ungariei.
Sincer, spontan, om
L-am urmărit zilele din urmă pe Johansson în interviurile acordate Digi Sport şi Dolce Sport, am citit dialogul din Gazetă, purtat cu el de colegul Marian Ursescu. Toate foarte bine realizate, cu puneri în scenă interesante şi cu întrebări umane. Ca un interviu să reuşească este nevoie de un intervievat dispus să vorbească. De un personaj sincer, inteligent, spontan, cu simţul umorului. De un om care nu face slalom printre clişee pentru a livra în ultimă instanţă doar banalităţi. Per Johansson este o binecuvântare pentru un ziarist care vrea să-şi facă meseria, fiindcă îţi spune mai mult chiar decât te aştepţi. El nu este un tip cuminte, se vede asta din privire şi din zâmbetul permanent. Nu este ipocrit, recunoaşte că banii sunt foarte importanţi şi că munceşte pentru ei. Din răspunsurile lui directe înţelegi de ce trăieşte atât de intens pe marginea terenului şi cum ajunge să comunice atât de natural cu nişte jucătoare (celebre) pe care le cunoaşte doar de câteva săptămâni.
Bumerang? Nu, bun-simţ
Noi înşine victime ale clişeelor, ne aşteptam cumva ca Johansson să fie un bărbat depresiv, rece, distant, bântuit de tot felul de ticuri, aşa cum ştim noi că sunt nordicii, iar asta spre deosebire de noi, firi latine, dom'le, expansivi şi comunicativi, tonici şi veseli nevoie mare şi deschişi la dialog. Aiurea! Nu vreţi să ştiţi cum ar fi arătat tentative jurnalistice similare cu un antrenor de-ai casei în săptămâna dinaintea Final Four. Şi cu ce rezultate s-ar fi soldat aceste încercări. Cât de ocupat şi preocupat ar fi fost unul de-ai noştri şi câte pretexte ar fi avut pentru a refuza o discuţie. Sigur că interviurile lui Johansson pot fi sabie cu două tăişuri şi bumerang, şi ce mai vreţi voi. Bineînţeles că destăinuirile lui de rocker bătrân şi de iubitor de câini nu îi vor asigura victoria finală la Budapesta. Nici observaţia subtilă şi foarte adevărată că la noi trebuie să lucreze cu ego-uri, iar în Suedia cu echipa. Spusă pe un ton politicos, de om educat, sună a verdict.
Lecţia comunicării
Şi fără îndoială că nenumăraţii membri ai clubului "Eu le ştiu pe toate" îi vor sări în cap lui Johansson în cazul unui eşec. Dar continui să cred că asta este imaginea pe care trebuie să o transmită un antrenor sau un jucător. Este o lecţie pe care nu numai Johansson, ci şi Bella Gullden şi celelalte fete ale CSM-ului o aplică fără abatere înainte şi după meciuri. Dialogul cu publicul, mai ales cu copiii, este parte a demonstraţiei. Publicul părtaş la bucurii şi la necazuri, nu doar publicul plătitor de bilet.
Am înţeles că îţi place în România, Per. Că îţi place Bucureştiul, Per. Că îl iubeşti aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Un oraş aglomerat, viu, cu oameni drăguţi, dar cam nervoşi, cu trafic de coşmar şi cu viaţă de noapte de vis. Te mai aşteptăm aici, Per, eşti deja unul de-ai noştri!