El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Ioan Grillo este corespondent de presă, iar din 2001 scrie pentru mass-media internaţională: Time, CNN, The Houston Chronicle, CBC, Sunday Telegraph. Printre subiectele abordate se numără: operaţiuni politice şi militare, asasinate la comanda mafiei şi capturi importante de droguri. Despre războiul drogurilor a stat de vorbă cu preşedinţi ai Mexicului, procurori generali şi ambasadorul SUA în Mexic. El Narco este prima lui carte.

El Narco este o analiză pătrunzătoare a comerţului cu droguri care transformă oameni obişnuiţi în criminali în serie. Cartelurile au devenit atât de puternice, încât au ajuns o ameninţare la adresa guvernului mexican, a cărui luptă împotriva drogurilor a degenerat în violenţe, transformând regiuni întregi ale ţării în adevărate zone de război. Cartea lui Ioan Grillo, în care autorul încearcă să demonstreze ce anume se află în spatele acţiunilor cartelurilor, urmărind transformarea mafioţilor din contrabandişti mărunţi în conducători ai unor imperii ale crimelor, este cutremurătoare.


Născut la Brighton, în sud-estul Angliei, Ioan Grillo a plecat cu un rucsac în spate în Mexic, pentru a-şi construi o carieră de corespondent de presă. Astăzi este unul dintre cei mai buni cunoscători ai lumii subterane a drogurilor, din America Latină până în SUA, şi scrie pentru Time, New York Times şi alte ziare prestigioase.

În El Narco, Grillo face o panoramă completă a istoriei traficului de droguri, începând de la războaiele opiului până în zilele noastre. El are darul de a rezuma în câteva cuvinte imagini de o atrocitate copleşitoare: faţa unei victime cusută pe o minge de fotbal, topirea cadavrelor în băi de acid, decapitări urmate de rostogolirea capetelor pe ringul unei discoteci, coate răsucite peste spinare şi capete culcate pe umeri, un poliţist ucis costumat cu sombrero, căruia i-au fost crestaţi obrajii într-un zâmbet...

Dincolo de asta, se află însă mult mai mult. Cum s-a ajuns aici, dat fiind că Mexicul nu este Somalia, ci o ţară dezvoltată, cu o economie de 1 trilion de dolari şi 11 miliardari în clasamentul Forbes? Cum se face că democraţia aduce şi prosperitate cartelurilor? Se va transforma războiul drogurilor într-un război civil care va distruge Mexicul?

Grillo documentează impecabil întreaga poveste, din Columbia, Honduras şi Panama până în Mexic şi SUA pentru a sta de vorbă cu capii cartelului, cu traficanţii mărunţi, cu asasinii plătiţi, cu şefii poliţiei federale din Mexic şi SUA, cu agenţi sub acoperire ai DEA (Drug Enforcement Administration - Agenţia de Luptă împotriva Drogurilor), informatori, părinţi ai victimelor, cu persoane răpite şi răscumpărate, cu foşti preşedinţi de stat (Vicente Fox) sau cu primari ai oraşelor-fief ale crimei organizate, precum Medellin.

Încet-încet, asistăm la transformarea lumii idilice, în care ţăranii din zonele de munte ale Mexicului cultivau canabis şi îl vindeau celor din oraşele de mai jos pentru ca apoi iarba să ajungă în comunităţile hippy din SUA, până la o lume a haosului, în care agenţii federali se luptau cu poliţiştii, fiecare reprezentând facţiuni diferite ale Cartelului, într-un îngrozitor dans al corupţiei şi al morţii.

Din momentul în care Cartelul drogurilor constituie forţe paramilitare formate din zeci de mii de foşti soldaţi, care aleg să părăsească forţele militare de elită din Mexic şi Honduras pentru a deveni mercenari, războiul cu guvernul federal dar şi cel între bande intră într-o nouă fază, care zguduie Mexicul şi acum.

Este ca şi cum cartelurile ar juca poker, tot mărind miza ca să umfle potul cel mare, explică Grillo. Cifrele puse în joc tot cresc şi cresc: "Mi-ai omorât cinci oameni, o să-ţi omor 10. Tu asasinezi un poliţist federal din solda mea, eu răpesc şi omor 15 din solda ta. Tu arunci cu grenade, eu dau cu bomba. Nimeni nu-şi permite să se retragă, ca să nu piardă toate jetoanele pe care a mizat deja."

În 2006−2012, războiul drogurilor a făcut 55.000 de victime în Mexic. Cifra este uluitoare. Lupte armate, atentate cu bombă, nenumărate asasinate politice, masacre în masă.

La toate aceste violenţe se adaugă din anii 2000 răpirile, în medie câte cinci pe zi (doar cele declarate autorităţilor). Un bărbat care a fost salvat apare într-un spot publicitar: "Când răpitorii mi-au tăiat primul deget, m-a durut. Când mi l-au tăiat pe al doilea, m-am temut. Când mi l-au tăiat pe al treilea, m-am înfuriat. Iar când mi l-au tăiat pe al patrulea, m-am întărit şi m-am hotărât să le cer autorităţilor să nu mintă şi să-şi facă treaba, să alunge frica din oraşul nostru. Şi dacă le tremură mâna, o să le-o dau pe a mea. Ridică mâinile spre cameră - de la dreapta îi lipseşte degetul mic, iar de la stânga, cel mic, inelarul şi mijlociul. Cioturile rămase sunt neregulate, o imagine a cruzimii întruchipate".

În Columbia, Grillo stă de vorbă cu sicarios , asasinii plătiţi, şi are un moment de îndoială, întrebându-se dacă este imoral să îţi placă de un ucigaş. Unul din asasini îi povesteşte cum operează - pe motocicletă, câte doi oameni, unul conduce, celălalt deschide focul: "Mă concentrez doar pe ce am de făcut. Înainte să ies, mă rog la Iisus şi mă asigur că am mintea limpede". În Columbia un asasin primeşte între 2.000 şi 4.000 de dolari pentru o victimă. În Mexic preţul este de 85 de dolari. O mie de peso, atât valorează viaţă unui om în Juárez, conchide amar Grillo.

Câteodată îl simţim pe Grillo aproape imun la toate aceste grozăvii, parcă nimic nu îl mai atinge, pur şi simplu a văzut tot ce se putea imagina: "Când aflam de vreun schimb de focuri ne grăbeam s-o luăm din loc, iar Fidel lua creveţi şi bucăţele de marlin din farfuriile de pe masă. Goneam cu maşina de parcă am fi concurat la NASCAR. Fotografii mexicani de crime conduc cel mai agresiv dintre toţi, pentru că este crucial să te mişti rapid dacă vrei să prinzi o fotografie bună. Treceam în trombă pe roşu, iar când ajungeam deja se strânsese mulţimea să caşte gura la gloanţele de pe caldarâm, la un morman proaspăt de cadavre şi la o altă familie plângând îndurerată".

Suntem conduşi apoi în lumea stranie a culturii traficanţilor, în care baladele (corrido) dau ultimele veşti în stradă, descriu evadări din închisoare, masacre, noi alianţe şi pacte încălcate unui public care nu prea citeşte ziarele, în timp ce în corridos enfermos - balade bolnave - se descrie în detaliu pătrunderea unor asasini în casa unei familii, ai cărei membri sunt mutilaţi până la unul.

A apărut şi o religie a traficanţilor, în care liderul spiritual al bandei şi-a scris propria biblie, pe care mercenarii sunt siliţi să o citească. Traficanţii o venerează pe Santa Muerte (Sfânta Moarte), pe care catolicii de bună-credinţă o văd ca pe figura diabolică care se află în fruntea orgiei violente care a cuprins Mexicul. Asasinii retează capete, susţin ei, pentru a cinsti întruchiparea morţii. Însă apărătorii Sfintei Morţi răspund că aceasta este doar un spirit care se îngrijeşte de cei săraci şi oropsiţi.

Statisticile pe care le oferă Grillo sunt uluitoare, cele mai mari capturi făcute vreodată în lume: metamfetamină - 207 milioane de dolari, cocaină - 23,5 tone (200 de milioane de liniuţe trasate pe 200 de milioane de oglinzi de baie, după cum ne asigură autorul). În 2009, agenţii de la poliţia de frontieră au confiscat circa 1.500 de tone de droguri, cât să ajungă pentru sute de milioane de oameni şi valorând miliarde de dolari. Dar câtă marfă a ajuns oare în SUA?

Comerţul cu droguri este atât de înfloritor, încât doar exporturile de petrol aduc mai mulţi bani Mexicului: 30 de miliarde de dolari pe an. Mafioţii mexicani nu se mai mulţumesc cu exportul propriei producţii de droguri, acum transportă cocaină din America Centrală în SUA pe vapoare, submarine sau aeronave uşoare. Traficanţii se pierd uşor printre sutele de mii de emigranţi care trec graniţa cu SUA, pe la suprafaţă sau prin tuneluri. Conform estimărilor, în ultimul deceniu cartelurile mexicane au înregistrat un profit de mai bine de un sfert de trilion de dolari.

Cartelurile s-au extins după logica corporaţiilor capitaliste. Fac presiuni în state mai slabe din America Centrală şi înaintează la sud de emisfera vestică, în Peru şi Argentina, fac bani în state africane cu probleme, sunt în relaţii cu mafia rusă.

În Mexic, cartelurile se luptă pentru a prelua controlul asupra unor părţi din stat. Faptul că poliţia de stat a sprijinit un asalt asupra agenţilor federali este un exemplu şocant care demonstrează disoluţia statului. Pentagonul avertizează că Mexicul este în pericol să se prăbuşească rapid, ca Iugoslavia, şi că intrarea vecinului din sud în haos ar atrage după sine şi reacţia SUA. Războiul drogurilor poate atinge proporţiile unui război civil având ca miză resursele naturale şi financiare ale ţării. Un asemenea conflict ar putea antrena sute de mii de oameni, soldându-se cu pierderi umane catastrofale, crede Grillo.

Să fie legalizarea posesiei şi consumului de droguri soluţia, aşa cum a concluzionat resemnat, la sfârşit de mandat, fostul preşedinte mexican Vicente Fox?

În unele state din SUA, consumul "recreaţional" de marijuana a fost legalizat. Republicanii, instituţiile de forţă, anumite organizaţii creştine refuză însă o astfel de soluţie la nivel federal. Chiar dacă am legaliza marijuana, spun ei, cum să legalizăm droguri precum cocaina, heroina şi metamfetamina? Ai vedea drogaţi înarmaţi la fiecare colţ de stradă. Ar fi iadul pe pământ!

Care ar putea fi atunci soluţia care să pună capăt acestei spirale infernale a crimei?

Aveţi în mână unul din cele mai bune exemple de jurnalism anglo-saxon de calitate. Ioan Grillo are vocaţia ziaristului de investigaţie care merge până la capăt. Şi o face nu numai dintr-un egoism sănătos - acela de a-şi răspunde propriilor întrebări şi a-şi satisface cele mai stranii curiozităţi - ci şi pentru a povesti cititorului într-un mod franc şi excepţional documentat ororile cu care suntem contemporani.

Această relatare neobişnuită, care te ţine cu sufletul la gură de la primul paragraf, nu este o carte de noptieră. Se citeşte cu toate simţurile în alertă. La final ai impresia că ai întrezărit, în sfârşit, partea nevăzută a Lunii.

Fără această poveste am fi trăit mai liniştiţi, dar mai vinovaţi.



Totul părea doar un coşmar.

Trăia totul cu intensitate, pe viu. Însă tot nu era aievea, parcă Gonzalo urmărea de undeva de sus toate grozăviile astea. Parcă altcineva se lua la împuşcături cu mascaţii federali ziua-n amiaza mare. Altcineva dădea buzna în casele oamenilor şi lua cu forţa bărbaţii din braţele nevestelor şi mamelor plânse. Altcineva imobiliza cu scotch victimele în scaune, apoi le înfometa şi le bătea zile în şir. Altcineva punea mâna pe macetă şi le făcea ţestele terci de vii.

Numai că totul era aievea.

Era alt om pe vremea când făcea toate astea, îmi spune Gonzalo. Pe atunci fuma zi de zi cocaină şi bea whisky, se bucura de putere într-o ţară de săraci neputincioşi, avea o camionetă ultimul răcnet şi-şi permitea să-şi ia case cu banii jos, avea patru neveste şi copii prin toată ţara... şi nu avea niciun Dumnezeu.

"Pe atunci nu mă temeam de nimic. Nu simţeam nimic. Nu mi-era milă de nimeni", spune el încet, îngânând unele cuvinte.

Are un glas piţigăiat şi nazal, asta după ce poliţia i-a spart dinţii până a mărturisit. Pe chip nu prea i se citeşte vreo emoţie. Nici nu realizez gravitatea lucrurilor pe care mi le povesteşte până mai târziu, când urmăresc interviul înregistrat ca să transcriu cuvintele. Când îmi îngădui să diger cu adevărat tot ce mi-a spus, mă opresc o clipă şi mă cutremur în sinea mea.

Discuţia mea cu Gonzalo are loc într-o celulă pe care o împarte cu opt colegi, într-o dimineaţă însorită de marţi, în Ciudad Juárez, oraşul cu cele mai multe omoruri de pe planetă. Doar vreo 10 kilometri ne despart de Statele Unite ale Americii şi de Rio Grande, care străbate America de Nord ca o linie în palmă. Gonzalo şade în colţ, pe patul său, ţinându-şi mâinile împreunate în poală. Este îmbrăcat într-un tricou alb, simplu, prin care i se văd burta umflată, umerii laţi şi muşchii masivi, lucraţi în adolescenţă, pe vremea când era un faimos fotbalist, şi păstraţi până la 38 de ani, cât are acum. Cu o înălţime de 1,80 m, se impune ca prezenţă printre colegii de celulă, cu aerul lui autoritar. Mie, în schimb, îmi vorbeşte moderat şi tranşant. Are un barbişon cărunt pe bărbie şi o mustaţă neagră, curbată. Ochii lui te privesc ţintă, iscoditori, cu o expresie nemiloasă, menită să-ţi inspire teama, însă în ei se citeşte totodată o suferinţă ascunsă.

Gonzalo a luptat 17 ani, a luat ostatici şi a ucis în slujba bandelor de traficaţi de droguri din Mexic. A omorât atâţia oameni, că le-a pierdut şirul. În cele mai multe ţări din lume, ar fi considerat un criminal în serie periculos şi ar face puşcărie într-un penitenciar de maximă siguranţă. Însă azi în Mexic există mii de criminali în serie. În închisorile aglomerate s-au petrecut masacre sângeroase: o revoltă s-a soldat cu 20 de victime, alta, cu 21, iar alta, cu 23 - toate incidentele au survenit în penitenciare de lângă aceeaşi graniţă blestemată.

Între pereţii temniţelor însângerate, ne aflăm acum într-un fel de refugiu - o aripă întreagă de pocăiţi. Aici domneşte Iisus, îmi spun ei, este un loc în care se respectă legile propriului lor "guvern bisericesc". Alte aripi ale închisorii sunt împărţite între bande: într-una e la putere Barrio Azteca, care ţine de cartelul Juárez, iar alta este controlată de duşmanii lor de moarte, Artiştii Asasini, ucigaşii cartelului Sinaloa.

Cei 300 de creştini încearcă să nu se implice în războiul ăsta. Declaraţi prin botez Libres en Christo, liberi întru Hristos, secta întemeiată în închisoare prezintă unele elemente radicale şi turbulente proprii mişcării evanghelice sud-americane, puse în slujba mântuirii deţinuţilor. Înainte să stau de vorbă cu Gonzalo, asist la o slujbă religioasă din penitenciar. Pastorul, un traficant de droguri condamnat la ani grei, combină poveştile despre Ierusalimul din vechime cu propriile experienţe extreme de pe străzi, făcând uz de un limbaj argotic, în care enoriaşii sunt "băieţii din barrio". Există o orchestră live, care îmbină imnurile religioase cu muzica rock, rap şi norteño. Păcătoşii se descătuşează de tot, dansează nebuneşte pe melodiile corului, lovindu-se unii de alţii, se roagă cu ochii strâns închişi, cu dinţii încleştaţi, sudoarea curgându-le şiroaie pe frunţi şi braţele ridicate spre cer - se luptă cu toate puterile să-şi exorcizeze demonii hidoşi din suflete.

Gonzalo are mai mulţi demoni decât restul. A fost încarcerat cu un an în urmă şi a mituit gardienii ca să-l mute în aripa creştină, sperând să se refugieze de război într-un ungher liniştit. Însă când îi ascult cu atenţie răspunsurile, chiar pare să creadă din toată inima în Hristos şi să se roage pentru mântuire. Iar când vorbeşte cu mine, un reporter băgăreţ din Anglia care scormoneşte în trecutul lui, de fapt se confesează în faţa lui Iisus:

Am văzut prea multe filmuleţe care prezintă suferinţa provocată de ucigaşi ca Gonzalo. Am văzut o casetă cu un adolescent plângând în chinuri, pe care au trimis-o apoi familiei victimei, un bătrân plin de sânge mărturisind că a vorbit cu un cartel rival, un şir de victime îngenuncheate, cu saci în cap, executate pe rând cu un glonţ în creier. Oare cineva care a săvârşit asemenea crime merită să se mântuiască de păcate? Merită să ajungă în rai?

Şi totuşi, văd latura omenească a lui Gonzalo. Este prietenos şi manierat. Sporovăim pe teme mai lejere. Poate că dacă s-ar fi născut altundeva, în alte timpuri, ar fi ajuns un tip de nădejde, care şi-ar fi susţinut familia muncind din greu - cum a fost tatăl lui - care a muncit toată viaţa ca electrician sindicalist, din câte îmi spune el.

În ţara mea am cunoscut bărbaţi violenţi, fierbând de furie, huligani care-ţi sparg sticle în faţă sau înfig cuţitul în oameni pe stadion. La prima vedere, inşii ăia par mai cruzi şi mai înfricoşători decât Gonzalo acum, când stă de vorbă cu mine în celula lui. Însă ei n-au omorât pe nimeni. Gonzalo este unul din oamenii care au preschimbat Mexicul de început de secol XXI într-o baie de sânge ce a cutremurat o lume întreagă.

În cei 17 ani petrecuţi în slujba mafiei, industria drogurilor din Mexic s-a schimbat extraordinar de mult sub ochii lui Gonzalo.

Şi-a început cariera în Durango, stat mexican din munţii de la nord, totodată loc de baştină al revoluţionarului mexican Pancho Villa^[i]. Statul este situat şi în apropierea bazei centrale a traficanţilor care transportă droguri în SUA încă de pe vremea când Washington le-a scos în afara legii. După ce a renunţat la studiile liceale şi a lăsat deoparte orice speranţă de a ajunge vreodată fundaş în Divizia Naţională de Fotbal, Gonzalo a urmat exemplul multor tineri duri ca el din oraş: s-a făcut poliţist. În cadrul forţelor poliţieneşti a învăţat tehnici aflate la mare căutare pe piaţa muncii - de tortură şi răpire de persoane.

În Mexic se ajunge din poliţist, răufăcător cu o frecvenţă îngrijorătoare. Mari traficanţi de droguri, precum "Capul Capilor", Miguel Ángel Félix Gallordo, în anii 1980, au fost la început ofiţeri de poliţie, ca şi Daniel Arizmendi, zis Taie-Ureche, faimos pentru numărul mare de persoane răpite. La fel ca ei, Gonzalo s-a retras din poliţie după o perioadă destul de scurtă, părăsindu-şi îndatoririle pentru a se dedica cu totul carierei de infractor.

S-a mutat în Ciudad Juárez şi a intrat în serviciul unui imperiu de traficanţi care plasau droguri peste graniţă, pe o porţiune întinzându-se de la est de Juárez până la Oceanul Pacific, cale de mai bine de 1.000 de kilometri. Asta era în 1992, în epoca de aur a mafiei mexicane a drogurilor. Cu un an mai devreme, se prăbuşise Uniunea Sovietică şi guvernele mondiale îşi globalizau economiile naţionale. Peste un an poliţia columbiană avea să-l împuşte mortal pe Pablo Escobar, regele cocainei, dând semnalul prăbuşirii cartelurilor din acea ţară. Pe parcursul anilor 1990 traficanţii de droguri din Mexic au dus un negoţ tot mai prosper, transportând tone de narcotice în nord şi câştigând în schimb miliarde de dolari, purtaţi de valul de schimburi economice creat prin semnarea Acordului Nord-American de Comerţ Liber^[ii]. Şi aşa au ajuns să le ia locul columbienilor în topul mafiei din cele două Americi. Gonzalo şi-a pus muşchii în slujba gangsterilor afacerişti, recuperând datorii (sau răpind şi asasinând persoane). Astfel a ajuns să câştige sute de mii de dolari, devenind un om bogat.

Însă 17 ani mai târziu, când a fost arestat, atât slujba sa, cât şi industria în care activa se schimbaseră drastic. Ajunsese să comande trupe bine înarmate care se războiau cu bande rivale în plin oraş. Organiza răpiri în masă şi controla sedii mafiote unde ţineau zeci de victime legate, cu căuşe în gură. Lucra cot la cot cu figuri de prim rang din poliţia metropolitană, însă ducea lupte crâncene cu agenţi federali. Semăna teroarea peste tot, cu actele sale de brutalitate, printre care un număr imens de decapitări. Ajunsese un om pe care nici nu-l mai recunoştea când se privea în oglindă, îmi spune el:

Această carte are drept subiect reţelele criminale în solda cărora a retezat Gonzalo atâtea capete de om şi prezintă felul în care aceste grupări s-au transformat radical din formaţiuni care practicau traficul de droguri în brigăzi asasine care au curmat zeci de mii de vieţi omeneşti şi au terorizat comunităţi întregi, aruncând maşini în aer şi punând la cale măceluri şi atacuri cu grenade. Vom cerceta lumea lor secretă şi capitalismul brutal şi mafiot pe care îl pun în acţiune. Povestea noastră are drept personaje nenumăraţi cetăţeni mexicani de rând care s-au trezit antrenaţi în războiul lor, căzându-le astfel victime. De asemenea, cartea îşi propune să elucideze natura acestei uluitoare transformări. În ea se susţine - contrazicând anumiţi politicieni şi comentatori politici - faptul că aceşti bandiţi au declanşat o adevărată rebeliune criminală care reprezintă principala ameninţare armată la adresa statului mexican din întreaga sa istorie - de la revoluţia din 1910 încoace. Cartea prezintă felul în care războiul eşuat împotriva drogurilor din America, în combinaţie cu climatul politic şi economic agitat din Mexic au dus la declanşarea rebeliunii şi oferă drept soluţie o regândire drastică a strategiilor de oprire a conflictelor înainte să escaladeze sub forma unui război civil major chiar la graniţa Statelor Unite ale Americii. Iar această soluţie, demonstrează lucrarea de faţă, nu se impune cu arma în mână.

Este absolut crucial să înţelegem războiul drogurilor din Mexic nu doar dintr-o curiozitate morbidă iscată de maldărele de ţeste retezate, ci şi pentru că problemele cu care se confruntă Mexicul sunt prezente şi la nivel internaţional. În ultimul timp nu prea se mai aude nimic despre formaţiunile comuniste de gherilă din America de Sud şi de Nord, însă revoltele criminale iau iute amploare, ca un incendiu. În El Salvador, organizaţia criminală Mara Salvatrucha i-a silit pe şoferii de autobuz să intre în grevă generală, solicitând statului să ia măsuri legale împotriva bandelor. În Brazilia, Primeiro Comando da Capital au incendiat 82 de autobuze şi 17 bănci, omorând 42 de poliţişti într-un singur atac bine coordonat. În Jamaica o ciocnire dintre poliţie şi un grup de susţinători ai lui Christopher "Dudus" Coke s-a soldat cu 70 de morţi. Oare analiştii politici vor insista mai departe că e un simplu joc de-a hoţii şi vardiştii? Războiul drogurilor din Mexic este un îngrijorător semnal de alarmă peste hotare că lucrurile pot să degenereze foarte grav, reprezentând, de asemenea, un caz de rebeliune criminală care merită studiat de aproape.

Numeroşi bandiţi salvadorieni sunt fiii luptătorilor comunişti de gherilă şi se consideră la rândul lor luptători, ca taţii lor. Numai că nu le pasă deloc de Che Guevara şi socialism, ci doar de bani şi putere. În era noastră globală, capitaliştii mafioţi şi rebelii criminali au devenit noii dictatori şi revoltaţi. Bine aţi venit în secolul al XXI-lea!

Orice om din lumea asta care se uită cât de cât la ştiri ştie că în Mexic se petrece o adevărată orgie a măcelurilor. Atâta sânge se varsă în toată ţara, că e greu de-acum să te mai şocheze ceva. Nici măcar răpirea şi lichidarea a nouă poliţişti sau un morman de hârci apărut în vreo piaţă de oraş nu mai constituie ştiri de primă pagină. Acum doar cele mai senzaţionale atrocităţi atrag atenţia mass-mediei - un atac cu grenade izbucnit în mulţimea petrecăreţilor care serbează Ziua Independenţei. Sau chipul unei victime ucise cusut pe o minge de fotbal. O mină străveche de argint ticsită cu 56 de cadavre în putrefacţie, printre care s-au numărat victime azvârlite înăuntru de vii. Răpirea şi împuşcarea a 72 de imigranţi, inclusiv o femeie însărcinată. În Mexic fac ravagii masacre de proporţiile unor crime de război violente.

Şi de vină nu sunt decât câţiva studenţi americani care se fac varză.

Aşa o fi?

Dacă studiezi mai atent războiul drogurilor din Mexic, n-ai cum să nu realizezi că nimic nu e ceea ce pare a fi la prima vedere. Toate opiniile sunt deformate de disimulări şi zvonuri, toate faptele concrete sunt contrazise de diverse grupuri de interes şi agenţii aflate în competiţie una cu alta, toate personalităţile-cheie sunt învăluite în mister şi contradicţii. O brigadă de inşi în uniforme de poliţist sunt surprinşi de o cameră de luat vederi în timp ce răpesc un primar. Oare chiar sunt poliţişti? Sau sunt bandiţi deghizaţi? Sau ambele? Un tâlhar din arestul poliţiei este înregistrat în timp ce-şi mărturiseşte toate crimele, prezentând urme clare de tortură pe corp. După care bandiţii capturează un poliţist şi-l filmează în timp ce prezintă o versiune care contrazice total prima mărturisire. Pe cine să mai crezi? Un nelegiuit comite tot felul de omoruri în Mexic, apoi capătă statut de martor sub protecţia autorităţilor în Statele Unite ale Americii. Oare poţi să te încrezi în mărturia lui?

O altă ciudăţenie este faptul că toate conflictele par să aibă loc pretutindeni şi nicăieri. Milioane de turişti fac plajă pe litoralul Mării Caraibilor, în Cancún, fără să aibă nici cea mai mică idee că ceva nu e în regulă. În capitala Mexicului au loc mai puţine omucideri decât la Chicago, Detroit sau New Orleans. Până şi în zonele cele mai sărace, totul pare uneori absolut în ordine.

S-a întâmplat să sosesc la un restaurant din statul Sinaloa la 20 de minute după ce un comandant de poliţie a fost împuşcat mortal când îşi lua micul dejun. În nici o oră cadavrul a fost debarasat de la faţa locului şi ospătarii aranjau mesele pentru prânz - puteai să te delectezi cu taco fără să bănuieşti măcar că dimineaţa devreme a avut loc o crimă acolo. Am văzut cu ochii mei cum sute de soldaţi au dat buzna într-un cartier rezidenţial şi au spart uşile, intrând peste oameni în case, ca apoi să se facă la fel de rapid nevăzuţi.

Americanii merg să admire vechiul oraş colonial San Miguel de Allende sau piramidele maya de la Palenque şi apoi se miră că se face atâta tam-tam din nimic. Nu văd nici urmă de război sau vreun craniu de om. Oare de ce exagerează mass-media în halul ăsta? Alţii se duc să-şi vadă familiile în statul Tamaulipas, chiar peste graniţa din Texas. Aud împuşcături pe stradă ca nişte artificii de bâlci şi se miră că a doua zi ziarele nici nu pomenesc de ele.

Politicienii nici nu mai ştiu cum să descrie conflictul ăsta. Preşedintele Mexicului, Felipe Calderón, se îmbracă în uniformă militară şi îndeamnă forţele de ordine să trateze fără milă duşmanii care pun patria în pericol, ca apoi să respingă furios orice ar da de înţeles că Mexicul se confruntă cu o insurecţie. Administraţia Obama este şi mai confuză. Secretarul de stat Hillary Clinton^[iii] linişteşte spiritele, susţinând că Mexicul are de furcă doar cu o infracţionalitate urbană care a atins nivelul aceleia din SUA anilor 1980. Iar ceva mai târziu susţine că frământările de stradă din Mexic sunt comparabile cu revoltele din Columbia. Stânjenit, Obama lasă de înţeles că Hillary Clinton n-a vorbit serios. Sau a vorbit? Şeful Agenţiei de Luptă împotriva Drogurilor (DEA) îl felicită pe Calderón că a câştigat războiul. Ca apoi un analist de la Pentagon să atenţioneze Mexicul că e în pericol să se prăbuşească rapid, ca Iugoslavia.

Să fie un stat de narcotraficanţi? Sau un stat de victime? Sau pur şi simplu un stat înecat în sânge? Oare chiar există "narco-terorişti"? Sau sintagma aceasta ţine de un complot al americanilor, care vor să invadeze Mexicul, aşa cum susţin unii conspiraţionişti? Sau de un complot CIA, care vrea să ciupească din bugetul DEA?

Poate toată confuzia asta e de aşteptat când este vorba despre războiul drogurilor din Mexic. Lupta împotriva drogurilor este un înşelător joc de oglinzi, potrivit unei sintagme celebre. În domeniul conspiraţionist, Mexicul zilelor noastre deja s-a clasicizat, iar războiul se învăluie întotdeauna într-o perdea de ceaţă. Dacă se combină cele trei elemente ce rezultă? O beznă înecăcioasă atât de adâncă, de nu-ţi mai vezi nici nasul. În culmea uimirii, se înţelege de ce unii ridică din mâini şi din umeri, susţinând că pur şi simplu n-avem cum să înţelegem ce se petrece.

Însă trebuie.

Nu este doar o izbucnire de violenţă întâmplătoare. Cetăţenii din nordul Mexicului nu s-au preschimbat peste noapte în psihopaţi ucigaşi după ce au băut apă contaminată. Toate aceste violenţe au izbucnit şi au escaladat într-o perioadă de timp bine delimitată. Conflictul are cauze pe care le putem identifica. Oameni din carne şi oase au manevrat armate întregi, au făcut avere din război sau au pus în practică măsuri oficiale ineficace, din turnul lor de fildeş guvernamental.

În centrul acestei poveşti sordide se află cele mai misterioase personaje: traficanţii de droguri. Însă cine sunt ei?

În spaniola din Mexic traficanţii sunt denumiţi cu forma de singular a substantivului comun El Narco. Acest termen trâmbiţat la ştiri şi rostit în şoaptă prin cârciumi, creează impresia unei imense prezenţe fantomatice care bântuie întreaga societate. Şefii de cartel sunt miliardari care trăiesc în umbră, veniţi din cătune amărâte de munte, care nu apar decât în poze şterse, vechi de 20 de ani şi în versurile baladelor populare. Războinicii care luptă în solda lor se încolonează în armate de mustăcioşi şleampeţi, prezentaţi mass-mediei asemenea unor prizonieri de război dintr-un misterios stat inamic. El Narco dă atacul ca un duh rău, sub nasul a mii de poliţişti şi soldaţi care patrulează pe străzile oraşelor, iar cele mai multe crime nu sunt elucidate în veci. Fantoma asta câştigă aproximativ 30 de miliarde de dolari pe an din traficul de cocaină, marijuana, heroină şi metamfetamină din Statele Unite ale Americii. Numai că banii se risipesc ca o ceaţă cosmică în economia globală.

Pe scurt, El Narco este gorila de patru sute de kile din colţ. Numai că cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să vadă cum arată gorila la faţă.