Simpatizantul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Multipremiatul roman de debut al lui Viet Thanh Nguyen este descoperirea anului. Simpatizantul este - printre multe altele - un roman de spionaj şi de război plin de suspansul unui thriller, o satiră politică, o privire istorică lucidă asupra colonizării şi revoluţiei, un imn straniu şi impecabil închinat imigrantului, o explorare caustică şi incomodă a identităţii şi a Americii, o meditaţie asupra vinovăţiei şi trădării.

Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu două minţi, jumătate francez, jumătate vietnamez, ajunge în America după căderea Saigonului şi încearcă, aşa cum fac şi ceilalţi refugiaţi vietnamezi, să-şi construiască o nouă viaţă.

În ciuda atrocităţilor şi a numeroaselor situaţii-limită care împânzesc cartea - asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite -, la capătul acestei lecturi vă aşteaptă un regal. Simpatizantul este un roman ultra-ambiţios, profund şi inteligent, cu un ritm înnebunitor, personaje excepţionale, cu un tip de scriitură flamboaiantă şi fraze absolut memorabile care or să vă bântuie şi, nu în ultimul rând, o carte de un umor negru ucigător şi foarte nuanţat, hrănit dintr-o ironie şi o autoironie de cea mai bună calitate.

"Simpatizantul este în parte ficţiune istorică, în parte thriller de spionaj, în parte satiră. Percepţia americanilor asupra asiaticilor oferă cele mai delicioase şi acide comentarii din carte. Nguyen ştie despre ce vorbeşte." (Los Angeles Times)

"Un tur de forţă de o absurditate demnă de Kafka." (New York Times Book Review)
Prizonierul era şeful celulei C-7 din cadrul unităţii teroriste Z-99, care îşi avea baza în zona secretă din provincia Binh Duong şi era responsabilă pentru sute de atacuri cu grenade, minări, bombardamente, atacuri cu mortiere şi asasinate care terorizaseră Saigonul şi în urma cărora îşi pierduseră viaţa câteva mii de oameni. Lovitura specifică unităţii Z-99 era atacul dublu cu bombe, cea de-a doua bombă fiind amplasată astfel încât să-i lichideze pe salvatorii care săreau în ajutorul victimelor primei bombe. Specialitatea prizonierului nostru era adaptarea ceasurilor de mână, astfel încât să funcţioneze ca dispozitive declanşatoare pentru aceste bombe improvizate. Ceasului i se scoteau întâi secundarul şi orarul, apoi, printr-o gaură făcută în sticla ceasului, era introdus înăuntru un fir de sârmă legat la o baterie, iar minutarul se fixa la câte minute trebuiau să treacă până la declanşarea bombei. Când minutarul atingea firul, se detona bomba. Bombele erau construite din mine terestre furate din depozitele americane sau cumpărate de pe piaţa neagră. Alte bombe erau fabricate cu TNT, adus în oraş în cantităţi mici şi ascuns în ananaşi, în baghete de pâine scobite pe dinăuntru şi în alte obiecte de acest fel, ba chiar şi în sutienele femeilor, ceea ce dăduse naştere la un şir nesfârşit de glume printre oamenii Brigăzii Speciale. Ştiam că unitatea Z-99 avea în rândurile ei un ceasornicar, pe care, până să aflăm cine anume era, noi îl numeam Omul cu ceasul, şi eu aşa mă gândeam la el.

Prima oară când am intrat în camera lui, la o săptămână după începerea "tratamentului", Omul cu ceasul m-a privit amuzat. Nu era tocmai reacţia la care mă aşteptasem. Salut, frumuşico, mi-a spus el în engleză. M-am aşezat pe scaun, iar el s-a aşezat pe pat. Era un bărbat mărunţel, tremura de frig, iar părul lui nepieptănat şi aspru părea şocant de negru în încăperea aceea albă. Mulţumesc pentru lecţia de engleză pe care mi-o oferiţi, a spus, zâmbindu-mi. Daţi-i înainte cu cântecul acela! Îl ador! Bineînţeles că nu-l adora. În ochii lui am văzut un licăr de lumină, abia o părere, care sugera că nu se simţea în largul lui, deşi s-ar putea ca de fapt să fi fost expresia tipică a unui absolvent de filozofie al Universităţii din Saigon. Prizonierul era fiul cel mai mare a unei familii catolice respectabile, care îl dezmoştenise din pricina activităţilor lui revoluţionare. Practica ceasornicăria în mod legal - asta fusese profesia lui înainte să devină terorist - pentru a-şi putea plăti facturile, aşa cum mi-a spus în cursul primei noastre conversaţii. Aceea fusese o discuţie introductivă, de genul "ia să vedem cu cine avem de-a face", dar dincolo de acest mic flirt, amândoi eram perfect conştienţi care ne sunt rolurile ca prizonier, respectiv anchetator. Crisparea mea era sporită pentru că ştiam că eram urmăriţi de Claude prin monitoarele video. Am fost fericit că în cameră era aer condiţionat; altminteri aş fi transpirat din pricina efortului de a-i fi Omului cu ceasul în acelaşi timp şi inamic, dar şi prieten.

I-am comunicat capetele de acuzare formulate împotriva lui - subversiune, conspiraţie şi crimă -, dar am subliniat că până la proba contrarie era nevinovat. Auzind asta, a izbucnit în râs. Aşa le place păpuşarilor tăi americani să spună, dar asta e o prostie, mi-a zis. Istoria, oamenii, religia, acest război, toate ne învaţă că lucrurile stau exact pe dos. Până la proba contrarie, cu toţii suntem vinovaţi, după cum au dovedit chiar americanii. Altminteri de ce ar crede că în realitate toată lumea face parte din Viet Cong? De ce întâi trag şi abia apoi încep să pună întrebări? Fiindcă pentru ei toţi oamenii galbeni sunt vinovaţi până când fac proba nevinovăţiei lor. Americanii sunt o naţie confuză fiindcă nu pot să admită această contradicţie. Ei cred într-un univers în care domneşte justiţia divină şi în care rasa umană este vinovată de păcatul primordial, dar cred şi într-o justiţie seculară, în care fiinţele umane sunt considerate inocente. Nu poţi să le ai pe amândouă. Şi ştii cum rezolvă americanii această dilemă? Pretinzând că sunt veşnic inocenţi, indiferent de câte ori îşi pierd inocenţa. Problema este că cei care o ţin una şi bună cu inocenţa lor consideră că tot ce fac ei este drept. Cel puţin noi, care credem în propria noastră vinovăţie, ştim de ce lucruri întunecate suntem capabili.

Am fost impresionat de cât de bine înţelegea Omul cu ceasul cultura şi psihologia americane, dar nu puteam să arăt asta. În schimb am spus: Aşadar ai prefera să fii considerat vinovat din start?

Dacă nu ai înţeles că stăpânii tăi deja mă consideră vinovat şi că mă vor trata în consecinţă, înseamnă că nu eşti chiar atât de isteţ cum pari. Dar asta nu ar fi o surpriză. Eşti un bastard şi, ca toţi hibrizii, eşti defect.

Acum, gândindu-mă în urmă, nu cred că a avut intenţia să mă insulte. Ca mulţi filozofi, pur şi simplu nu ştia cum să interacţioneze cu ceilalţi. Dar, în felul lui direct de a se exprima, nu făcea decât să afirme ceea ce el, la fel ca mulţi alţii, considera a fi un fapt dovedit ştiinţific. Şi totuşi recunosc că în clipa aceea, în acea încăpere complet albă, am văzut roşu în faţa ochilor. Aş fi putut să-i prelungesc interogatoriul ani de zile dacă voiam, adresându-i mereu şi mereu întrebări care nu duceau nicăieri şi prefăcându-mă că încerc să-i ghicesc punctul slab, dar de fapt ţinându-l în viaţă în felul acesta. Dar nu, tot ce-mi doream în momentul acela era să-i dovedesc că sunt într-adevăr atât de isteţ cum credeam eu că sunt, ceea ce însemna că sunt mai isteţ decât el. Dintre noi doi, doar unul putea fi stăpânul. Celălalt trebuia să fie sclavul.

Şi cum i-am dovedit asta? Într-o noapte, după ce furia mi se stinsese şi se cimentase, în timp ce eram în biroul meu, mi-a trecut brusc prin minte ideea că eu, bastardul, îl înţelegeam pe el, filozoful, cu cea mai desăvârşită claritate. Punctul forte al unei persoane este întotdeauna şi punctul lui slab şi viceversa. Punctul slab devine vizibil numai dacă are cine să-l vadă. Omul cu ceasul era un revoluţionar, dispus să se înstrăineze de lucrul care contează cel mai mult pentru un vietnamez care mai era şi catolic, şi anume de familia lui, în ochii căreia singurul sacrificiu acceptabil era cel în numele Domnului. Punctul lui forte era tocmai puterea lui de a se sacrifica; acesta era punctul care trebuia distrus. Imediat m-am aşezat la birou şi i-am scris declaraţia. A doua zi dimineaţă, neîncrezător, Omul cu ceasul a citit micul scenariu pe care îl inventasem eu, l-a citit încă o dată, apoi mi-a aruncat o privire plină de dispreţ. Zici că eu declar că sunt poponar? Homosexual, l-am corectat eu. Şi ai de gând să împrăştii mizeria asta despre mine? a întrebat el. Nişte minciuni? N-am fost poponar în viaţa mea. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să fiu poponar. Asta... asta-i o porcărie. Ridicase vocea şi se înroşise la faţă. Vrei să mă faci să afirm că m-am alăturat revoluţiei fiindcă iubeam un bărbat? Să spun că de aceea m-am îndepărtat de familia mea? Că iubirea mea de filozofie se explică prin faptul că sunt poponar? Că vreau să distrug societatea fiindcă sunt poponar? Că am trădat revoluţia ca să-l salvez pe bărbatul pe care îl iubeam şi pe care voi l-aţi capturat? N-o să creadă nimeni aşa ceva!

Atunci n-o să-i pese nimănui dacă vom publica povestea în ziare, împreună cu declaraţia iubitului tău şi cu fotografii intime cu voi doi.

N-o să găsiţi niciodată astfel de fotografii cu mine.

CIA foloseşte hipnoza şi drogurile cu un talent remarcabil. El a amuţit. Eu am continuat: Când povestea asta va apărea în ziare, ai să constaţi că nu doar camarazii tăi, revoluţionarii, te vor condamna. Şi familia ta îţi va închide uşa pentru totdeauna. Poate că în calitate de revoluţionar reformat te-ar mai accepta, poate că te-ar accepta şi ca revoluţionar victorios, dar ca homosexual nu te vor mai accepta niciodată, orice s-ar întâmpla cu ţara noastră. Vei fi doar un bărbat care a sacrificat totul pentru nimic. Nu vei rămâne nici măcar în amintirea camarazilor tăi şi a familiei tale. Cel puţin dacă accepţi să vorbeşti, această declaraţie nu va fi publicată, iar reputaţia ta va rămâne intactă până în ziua în care se va sfârşi războiul. M-am ridicat în picioare. Gândeşte-te la asta. El nu a spus nimic, nici nu a făcut nimic, ci doar s-a uitat lung la declaraţie. M-am oprit la uşă. Tot mai crezi că sunt un bastard?

Nu, a spus el pe un ton egal. Eşti doar un ticălos.

De ce făcusem asta? În încăperea albă în care mă aflam nu aveam nimic altceva decât timp. Timp să cuget la această întâmplare pe care mi-o ştersesem din minte, întâmplare pe care o mărturisesc acum. Omul cu ceasul mă scosese din sărite, împingându-mă, cu judecata lui pseudo-ştiinţifică, să comit un act iraţional. Dar dacă mi-aş fi jucat pur şi simplu mai departe rolul de cârtiţă, n-ar fi reuşit să mă înfurie. Mărturisesc însă că mi-a făcut plăcere să fac ceea ce trebuia să fac şi ceea ce nu trebuia să fac, adică să-l interoghez până în punctul în care ceda, aşa cum îmi ceruse Claude, care mai târziu mi-a pus să văd scena în camera de supraveghere. M-am privit privindu-l pe Omul cu ceasul, care se holba la declaraţie, ştiind că nu mai avea timp. Nu era decât un personaj dintr-un film pe care Claude îl produsese, iar eu îl regizasem. Omul cu ceasul nu se putuse reprezenta singur; îl reprezentasem eu.

Ai făcut o treabă grozavă, a spus Claude. L-ai pus la zid de-a binelea.

Eram un elev bun. Făcusem exact ce dorise profesorul meu şi mă mai şi bucurasem că mă lăuda pe mine în detrimentul celuilalt elev, cel prost. Căci ce altceva era Omul cu ceasul? Învăţase şi el lecţiile predate de americani, dar respinsese învăţăturile lor din start. Eu dovedisem mai multă înţelegere faţă de gândirea americanilor şi mărturisesc că, în timp ce înfrângeam rezistenţa Omului cu ceasul, n-am putut să mă abţin să nu mă imaginez în locul lor. El constituise o ameninţare pentru americani şi astfel, într-o oarecare măsură, mă ameninţase şi pe mine. Dar n-am putut să jubilez prea mult, fiindcă în cele din urmă Omul cu ceasul avea să le arate tuturor de ce era în stare un student prost. Avea să mă întreacă în isteţime, dovedind că era posibil să sabotezi mijloacele de producţie pe care nu le deţineai şi să-ţi distrugi reprezentarea. Ultima lui mişcare s-a petrecut la o săptămână după ce îi arătasem declaraţia. În dimineaţa aceea am primit un telefon din biroul ofiţerilor de gardă din camera de supraveghere. Când am ajuns la Centrul Naţional de Interogatoriu, Claude era deja şi el acolo. Omul cu ceasul zăcea ghemuit pe patul alb, cu faţa la peretele alb, îmbrăcat cu pantalonii lui albi şi cu tricoul alb. Când l-am întors, faţa lui era vânătă, iar ochii îi ieşeau din orbite. În fundul gurii deschise i se vedea un gogoloi alb. Am lipsit doar cât m-am dus la budă, s-a smiorcăit gardianul. Prizonierul îşi lua micul dejun. Ce era să se întâmple în două minute? Ce făcuse Omul cu ceasul? Se înecase cu mâna lui până murise. De o săptămână îl recompensam pentru bună purtare, aducându-i la micul dejun ce mâncare voia el. Îmi plac ouăle fierte tari, îmi spusese. Pe primele două le curăţase de coajă şi le mâncase, după care pe al treilea îl înghiţise întreg, cu coajă cu tot. Salut, frumuşico...

Opreşte dracului muzica aia, i-a spus Claude gardianului.

Pentru Omul cu ceasul timpul se oprise. Ceea ce nu mi-am dat seama decât când m-am trezit în propria mea cameră albă a fost că şi pentru mine timpul se oprise. Vedeam cealaltă încăpere albă cu deosebită claritate prin propriii mei ochi, examinând-o printr-o cameră de supraveghere montată în colţul încăperii; mă uitam la Claude şi la mine cum stăteam aplecaţi asupra Omului cu ceasul. Nu-i vina ta, a spus Claude. Nici măcar mie nu mi-a trecut prin minte că ar putea face aşa ceva. M-a bătut pe umăr consolator, dar eu n-am zis nimic. Mirosul de sulf îmi alunga din minte orice gând, cu excepţia gândului că nu eram un bastard, nu eram bastard, nu eram, nu eram, nu eram, decât dacă nu cumva, într-un fel, de fapt eram.