Un animal dintr-o specie arhaică şi-a făcut vizuină în corpul meu
Cunoaşteţi genul de animal invizibil, care nu se arată decât îmbrăcat în om
La început am zis că e inofensiv
Ba chiar îl găseam simpatic pentru că avea obiceiul fredoneze seara înainte de culcare
melodii exaltate, care aduceau cu marşurile germane
Când ieşeam în lume mă gâdila şi mă făcea să râd exact în momentele care impuneau sobrietate
Sau mă împingea pe uşă, constrâns de necesităţi implacabile, taman atunci când un distins contemporan îşi începea discursul
Dar nu mă deranja pentru că îmi plăcea cum cântă
După vreun an de coabitare a prins un guturai şi a început să behăie ca un marinar beat, refrene destul de vulgare
Am zis că o să-i treacă, dar pe zi ce trecea cânta tot mai fals şi în batjocură, aveam chiar impresia că face înadins
Când i-am atras atenţia şi i-am pus în vedere să-şi facă vizuină într-un alt ins
S-a apucat, în semn de protest, să cânte ca un deportat în pusta siberiană
Şi a continuat aşa o vreme îndelungată
Nu mă lăsa să adorm până nu luam asupra mea toată jalea lui
Am început să fac presiuni ca să-l conving să mă părăsească
L-am târât la conferinţe, l-am închis în biblioteci, l-am ţinut la televizor
Orice animal cedează în asemenea condiţii
Dar cel aciuat în mine s-a ţinut tare, le-a îndurat pe toate cântând romanţe, ceea ce mă scotea din minţi
Până în ziua în care, exasperată, am depus armele şi i-am spus
Poţi să faci ce vrei cu corpul ăsta, e al tău, ţi-l las
Şi atunci, de bucurie că a scăpat de mine,
S-a apucat să cânte chiar cu vocea mea,
O muzică divină, Schubert pur, nu alta.