Există un fel de a fi și de a trăi și de a iubi
și un fel de a muri care ți se potrivește.
Nu-mi pot imagina o coliziune violentă
un cutremur
un pat pe care zac printre fire și tuburi
trebuie să facem mereu acele lucruri de care ne e frică
e singura obligație
ca să rămânem în viață
îmi spun de zor
În ziua în care trebuia să mor
totul era pregătit
în deplină ordine
n-aveam cum să dau greș
orașul era potopit
vântul balansa stâlpii semafoarelor
Mi-am zis acum sigur se întâmplă nu mai e nici o scăpare
moartea mă privea prin niște ochi albaștri contrariați
Undeva în preajmă
mulțimea scanda în trei limbi împotriva crimelor de război
Moartea l-a convins să mă ia de mână
era singurul loc și moment în care îmi doream să fiu
Moartea mi-a dat o șansă l-a făcut să îmi spună
Fugi
lasă-mă aici
mi-e prea frig să merg mai departe
părea înțepenit și dârdâia
mi-e prea frică să nu mă arunc în necunoscut
sunt un prizonier așa că mă simt liber să fac orice
la un moment dat am renunțat să mai caut un sens
în ce îndruga
i-am ascultat doar vocea topindu-se în întuneric
Îmi dădea mereu de ales
fiecare gest era o întrebare
și la capătul întrebării se deschidea alta
trebuia să decid eu
ce să cred
cuvintele lui indicau toate direcțiile
Inventa un joc cu reguli care se schimbau neîncetat
moartea mea ține cu mine
m-am asigurat
din șase gesturi, cu unul m-ar fi putut ucide
În locul pe care îl numeam de câteva zile acasă
Ploaia inundase terasa cu vechituri și mucuri de țigară
Moartea mi-a șoptit, acum te va săruta
pe urmă totul va fi mult mai ușor
o să vezi
o să simți tot mai puțin
nu va mai fi nimic de pierdut
iar cu noaptea și frigul te obișnuiești
Camera era mică și albă în lumina dimineții părea o chilie de mânăstire
În miezul zilei o celulă de închisoare
Seara o cameră de spital
Nici el nu era același
Dădeam să mângâi o vietate blajină și mă pomeneam cu o pasăre de pradă
de care trebuia să mă feresc, loveam pasărea
și un iepuraș rănit mi se zbătea în brațe
Moartea mă scruta printr-un zâmbet zeflemitor
care îi încolțea pe buze
când îl credeam în agonie
Încetează. Oprește-te. Trebuie să existe un capăt, o frână.
Nu mai încerca.
Nu e nimeni în carnea lui.
Nu te mai lupta.
Îmi fredona în minte moartea.
Învață să iubești ce se poate
terasa inundată
florile de plastic
mocheta de pe scările șerpuitoare
din acel loc pe care îl numești zadarnic acasă
Nu crede nimic
Dacă te uiți atent în ochii lui vei vedea prăpastia
Există cazuri mai grave, îmi spun. Oameni care își pierd complet memoria după zece minute.
Apropiații le amintesc cine sunt, le arată albume
Unii află că au copii, că au avut profesii.
Și dacă el uită, o să țin eu minte pentru amândoi
Dacă nu simte o simt eu pentru amândoi
Dacă nu ajungem nicăieri
Măcar o să umblăm îmbrățișați
Ca în seara aceea în care am vrut să ajungem pe jos
acolo unde apune soarele
și ne-am rătăcit pe străzi
Străzile nu erau aceleași
apusul nu era același
Iar cel care mă iubise cu o oră înainte fusese înlocuit de altul
Uneori se încolăcea în jurul meu
și dormea liniștit
Adormi și tu, e atât de simplu
Îmi spunea moartea cu tandrețe
Hai că poți
Dar ceva din mine se împotrivea violent
se tot înverșuna să trăiască
Spălam urmele, ștergeam sângele, aeriseam
și o luam de la capăt
cu noaptea cu ploaia
cu ruleta rusească