Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Mărturisiri despre şcoală, primul sărut şi fuga de acasă


Ada-Maria Ichim, un interviu cu Alina Petrică, Gheorghe Visu, Alina Rotaru

05.05.2017
site-ul Teatrului Mic, aprilie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un interviu cu actorii spectacolului Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Vlad Cristache, de la Teatrul Mic, Bucureşti (notă: piesa ce stă la baza acestui spectacol poate fi citit gratuit pe LiterNet aici.)

Alina Petrică (Thea)

Ada-Maria Ichim: Îţi aminteşti prima ta zi de şcoală?
Alina Petrică: Nu îmi aduc aminte exact, dar am aşa nişte repere că în primul an de şcoală, în clasa I, mi-a fost foarte greu pentru că am crescut la bunici până la aproape 8 ani, la Făgăraş, şi când am făcut switch-ul, când m-am mutat la Piatra-Neamţ la părinţi, "mama" din capul meu - care era bunica mea în realitate - era departe şi mi-a fost foarte greu fără ea. Pe de o parte învăţam foarte bine, mereu şi din prima. Am fost tocilara familiei de când mă ştiu. Pe de altă parte sufeream îngrozitor. A fost complicat. Aveam momente, care erau clar nişte puseuri emoţionale. Am imagini destul de grele în cap, începeam să plâng din nimic, aşa credeau ei. Eu aveam un motiv întemeiat, că eram departe de bunică-mea. Începeam să plâng până când aveai senzaţia că o să mor. Învăţătoarea de atunci a luat legătura cu părinţii mei şi le-a spus că s-ar putea să fiu un copil cu probleme, ori că am ceva la cerebel, ori că sunt mai emotivă. Şi le-a recomandat un psiholog. Mama nu a vrut să creadă asta. Până la urmă, am acceptat că m-am îndepărtat de bunici. Am crescut şi am evoluat, şi totul a mers bine mai departe, dar a fost urâtă clasa I.
Ceea ce m-a liniştit a fost că mi-am făcut prieteni, chiar formasem în şcoala primară un grup de patru prietene şi, evident, eram Sailor Moon. În timpul liber ne jucam de-a "Sailor Moon", "Sailor Marte", "Sailor Venus", "Sailor Pluto". Eu, fiind singura blondă cu părul lung din grup, eram Sailor Moon. Sunt nişte desene animate japoneze, foarte drăguţe. Personajele sunt îmbrăcate ca Barbie, cu superputeri, cu o pisică neagră cu lună în frunte, care vorbeşte. Încă m-aş uita la ele.


A.-M.I.: Există ceva din Deşteptarea care se apropie de experienţa ta personală?
A.P.: Da. O prăpastie mare între mine şi părinţii mei. Mai ales cu mama. Ai mei, deşi căsătoriţi, locuiau separat. Mama era cea care ne guverna planetele. Ea trăia o dramă în privinţa relaţiei cu tatăl meu, aşa că eu încercam să fiu un copil cuminte, silitor, chiar tocilar, veneam acasă cu diplome şi premii ca să aibă motiv de mândrie. Pe dedesubt erau nişte neîmpliniri, şi neînţelegeri, şi continua senzaţie că nu sunt iubită. Cumva îi înţeleg aşa de bine pe copiii ăştia din Deşteptarea primăverii care se duc acasă şi nu au cu cine să vorbească. Mai ales pe Moritz îl înţeleg. Din tot spectacolul, dintre toate personajele, cu Moritz am empatizat şi m-am conectat cel mai bine. Dacă aş fi băiat, aş vrea să îl joc.

A.-M.I.: Care a fost prima ta rebeliune, revoltă majoră?
A.P.: La 17 ani când am plecat de acasă forever. Ne-am mutat de la Piatra la Braşov. În clasa a zecea, la 16-17 ani, m-am mutat cu mama la Braşov după ce se separase de tata. A fost atât de îngrozitor încât eu singură, care aveam repere bune formate din şcoală unde datorită olimpiadelor am ajuns să pot comunica la telefon cu directorul şcolii, cu profesorii, cu mare lejeritate, am vorbit direct cu ei despre cum să revin la Piatra. Acolo eu aveam "nava-mamă", care era o trupă de teatru pentru adolescenţi. Profesoara mea de muzică, profesorul meu preferat, m-a ajutat şi am încropit, fără ca părinţii mei să ştie, toate documentele necesare ca să mă pot întoarce. Când totul era pregătit i-am anunţat că plec.

A.-M.I.: Deci multe din conflictele vieţii tale se regăsesc în spectacol. Ce ecou te aştepţi să aibă la public?
A.P.: Maaaare. Şi are! Aproape toţi oamenii care au venit, apropiaţi de-ai mei, sau oameni cu care mă cunosc şi schimb două vorbe, după ce au văzut spectacolul, cu oricare din distribuţii, mi-au spus că este un spectacol care lasă urme. Şi un ecou mai puternic nu ai cum să ai!

***

Gheorghe Visu (Rectorul / Omul cu mască)

Ada-Maria Ichim: Cu ocazia spectacolului Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, în care jucaţi Rectorul, voiam să vă întreb dacă... vă amintiţi prima zi de şcoală?
Gheorghe Visu: Da. Mama m-a dus la şcoală în prima zi. Şi după aceea nu m-a mai dus niciodată, cu toate că eu mă aşteptam să mă ducă... M-a lăsat să mă descurc singur. (Şcoala era vizavi.)

A.-M.I.: Câţi ani aveaţi?
G.V.: Şapte ani. Atunci ne dădeau la şcoală la şapte ani.

A.-M.I.: V-a plăcut şcoala?
G.V.: Nu, nu în mod deosebit. Era o datorie. A început să îmi placă mult mai târziu, şi toate amintirile frumoase sunt legate de fete.


A.-M.I.: Vă amintiţi de primul sărut?
G.V.: Este cea mai pregnantă amintire a mea. Era o fată de vreo 13-14 ani, blondă. S-a întâmplat la mine acasă, în tocul uşii. Mirosea a proaspăt şi a pastă de dinţi. Când ne-am pupat, a început să îmi sune un elicopter în cap.

A.-M.I.: Dar de un act de rebeliune?
G.V.: Am plecat odată de acasă, am profitat de o ceartă cu mama mea, ceartă în care ea mi-a interzis să mă mai duc la clubul unde cântam la chitară. Şi am plecat; douăsprezece ore. Am lăsat un bilet "Mamă, nu mă căuta. Chitara este a doua mea pasiune. Nu-ţi face griji pentru mine." Sigur că nu am plecat departe, şi mama a şi ştiut unde să vină după mine. A zis: "Hai, Gheorghe, acasă!". Fără discuţie. Eram în clasa a douăsprezecea.

A.-M.I.: Aţi intrat vreodată în conflict cu "sistemul"?
G.V.: Odată am plecat la muncă voluntară, cu un prieten, la inundaţiile din 1975. Şi pentru că nu eram cu şcoala sau într-un cadru organizat, am fost consideraţi suspecţi şi am fost acuzaţi că vrem să trecem graniţa. Am stat în cercetări, vreo douăsprezece ore, la miliţia din Alexandria. Nu au vrut să creadă că am venit pur şi simplu voluntari.

A.-M.I.: Aţi avut noroc.
G.V.: Nu, nu am avut noroc. Nu am vrut să trecem graniţa.


A.-M.I.: Aţi vorbit de conflictul dumneavoastră cu sistemul în spectacolul Anul dispărut. 1989. Acolo este un incident în care un actor nu stă într-o seară la aplauze şi este apoi discutat într-o şedinţă, tras la răspundere pentru absenţă, de către directorul teatrului şi un reprezentant al Ministerului Culturii de atunci.
G.V.: Da. Este chiar povestea mea. Jucam în fiecare seară şi nu aveam când să mă duc să fac altceva.

A.-M.I.: Era despre o fată?
G.V.: Da, mă întâlneam cu o fată care mă ducea la Filarmonică. Era consumatorul perfect de artă. Mi-a deschis sufletul pentru muzica clasică. M-a purtat pe la toate muzeele, bisericile şi conferinţele din Bucureşti.


***

Alina Rotaru (Wendla Bergmann)

Alina Rotaru joacă Wendla Bergmann, personajul principal feminin din Deşteptarea Primăverii de Frank Wedekind. Spectacolul, la propunerea regizorului Vlad Cristache, se joacă cu două distribuţii şi, deşi gândit şi construit unitar, fiecare dintre aceste distribuţii oferă publicului altceva, o altă stare, o altă vibraţie, născute din personalitatea şi contribuţia fiecăruia dintre actori. Alina a terminat un Master de actorie la UNATC în 2014 şi joacă în spectacole atât la Teatrul Mic, cât şi pe scenele teatrelor independente din Bucureşti: Marianne în Tartuffe, de J.B.P. Moliere, Regia: Laszlo Bocsardi la Teatrul de Comedie; Alina în TeenSpirit, Regia: Peter Kerek la Teatrul Excelsior; Ea în Trei despărţiri, de Remi de Vos, Regia: Irina Slate la Godot Theatre Cafe; Crina în Două liniuţe, de Lia Bugnar, Regia: Lia Bugnar la Teatrul Metropolis; Lora în Stele în lumina dimineţii, de Aleksander Galin, Regia: Gelu Colceag la UNATC; Alis în Tabloul, dupa Eugen Ionesco, Regia: Alexandru Nagy la Teatrul 8pt; Apa vie, Regia: Ştefan Lupu la Teatrul Mic (în pregătire). A luat Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Tânărului Actor HOP 2016.

Ada-Maria Ichim: Îţi mai aduci aminte prima ta zi de şcoală?
Alina Rotaru: Nu îmi aduc aminte de primele zile de şcoală, dar îmi aduc aminte că purtam pampoane foarte mari şi eram mai buflei, mai grăsuţă. Nu îmi plăcea să port pampoane, dar eram obligată. Aşa era şcoala pe vremea aceea.

A.-M.I.: Ce înseamnă vremea aceea?
A.R.: M-am născut în '88, deci prin '95. Şcoala am făcut-o la Buzău. A fost frumos. Când merg înapoi la Buzău, uneori merg pe strada unde era şcoala la care am învăţat. Atunci mi se părea foarte, foarte mare, erau trei clădiri şi un teren de baschet. Acum când trec pe acolo mi se pare foarte mică.


A.-M.I.: Purtai uniformă?
A.R.: Aveam o rochiţă cu mâneci bufante, în pătrăţele albastre, şi un şorţuleţ alb. Şi şosete albe! Educatoarea ne punea să purtăm în anotimpul rece dresuri albe, foarte groase, cu dungi tot albe. Era foarte clar, trebuia să avem ceva alb pe picior. Şi vara şosete albe peste genunchi. În primele patru clase, cu pampoane şi şosete albe mergeam la şcoală.

A.-M.I.: Ai avut vreo perioadă de rebeliune, de incongruenţă cu ce se întâmpla în jur?
A.R.: Sigur, ca orice adolescent. Am avut perioada mea de negare. A fost un timp în care am fost introvertită.

A.-M.I.: Te-ai tuns?
A.R.: Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată acest lucru: să mă tund pentru ceva ce s-a petrecut în viaţa mea, sau pentru că am vrut să trec într-o altă etapă. Dar m-am refugiat foarte mult la mine în cameră, m-am uitat la filme, am ascultat muzică şi am citit. Nu a fost ceva apăsător, a fost o perioadă mai reflexivă în care am început să înţeleg lucruri. Citeam tot ce trebuia pentru şcoală, citeam romane pe care nu le înţelegeam din prima şi apoi, după câţiva ani, reveneam la ele şi le citeam cu alţi ochi. Jocul cu mărgelele de sticlă a lui Hermann Hesse a fost o carte la care m-am întors. Micul prinţ mi-a plăcut foarte mult, şi acum aş reciti-o.


A.-M.I.: Cum arăta camera ta? Aveai un loc special pentru citit?
A.R.: Da. Când am împlinit 16 ani, mi-am tapetat toată camera cu sute de afişe cu formaţii rock. La zece ani am auzit de la nişte prieteni de Metallica. Aveam nişte prieteni de familie care erau rockeri. Ai mei puneau uneori Led Zeppelin. Prima melodie de la Metallica pe care am auzit-o a fost Nothing Else Matters. Iar pe uşă am scris mare, pe toată suprafaţa, Metallica şi în jurul numelui am scris alte sute de formaţii. Şi i-am chemat pe ai mei şi le-am arătat.

A.-M.I.: Şi ei ce au zis? "Bravo, mamă!"?
A.R.: Nu mai aveau ce să facă. La mine în cameră nu mai exista zid. Era acoperit de afişe. Camera mea era ca o revistă cu formaţii rock.

A.-M.I.: Cânţi la vreun instrument?
A.R.: Nu, dar mi-ar plăcea să cânt cu vocea. La UNATC am cântat cu grupul, dar nu singură, că mă emoţionez dacă încep să cânt.

A.-M.I.: Când ai simţit că te-ai desprins de casă?
A.R.: Când am plecat de acasă, la facultate, la Bucureşti. Prima oară am dat la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice. Şi apoi am dat la Actorie. A fost foarte intens şi foarte interesant. Nu mai experimentasem genul acela de şcoală. Nu te duci şi citeşti o carte şi scrii despre. Sau să mergi la ore şi la seminarii, nu. E lucrul cu omul şi a fost foarte special, de fapt. Tot ce am înţeles şi mi-a plăcut din facultate a fost că aceasta este o meserie care se face exclusiv cu omul, nu cu personajele pe care ni le închipuim noi şi tu, actor, nu mai eşti Tu că devii Personajul. Ba da, tu eşti Tu şi lucrezi cu alt Om. Şi atunci devine foarte frumos, foarte uman.


A.-M.I.: Crezi că spectacolul Deşteptarea primăverii va avea un impact?
A.R.: Nu cred, sunt convinsă. Cred că va avea un impact foarte mare asupra multor generaţii de oameni, atât pentru copii, adolescenţi, pre-adolescenţi, adulţi, oameni mai în vârstă.

A.-M.I.: Partenerii voştri din spectacol, actorii mai vârstnici, mi-au spus că din spectacol învaţă cum să vorbească cu proprii lor copii.
A.R.: Despre asta e teatrul. Să vin să îţi arăt cum eşti. Şi, dacă te recunoşti, ăsta e un lucru bun. Dacă un spectacol va trezi în tine, spectator, un sentiment de repulsie, sau de negare sau de neplăcere, e perfect. Pe de altă parte, dacă tu, spectator, o să te laşi copleşit, şi o să fii foarte emoţionat şi empatic faţă de personaje, atunci este încă un lucru câştigat. Indiferent la ce extremă emoţională te duce, pe tine, ca spectator, acest spectacol care e mai special, se vede şi se ascultă, atunci eu cred că am reuşit să ne atingem scopul. Nu merg la teatru ca să râd, ci ca să mă gândesc la ceva după.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Deşteptarea primăverii


0 comentarii

Spacer Spacer