Nicolae Coande: Stimate Gheorghe Grigurcu, într-un anumit moment al vieţii dumneavoastră aţi fost confundat cu... Labiş. În recentul Jurnal (1981-1984) al Monicăi Lovinescu, la pagina 261 există o însemnare (datată 28 decembrie, 1983) în care deja aflase, via Bianca Balotă, că dumneavoastră eraţi cel care aţi fost la doamna Ecaterina Bălăcioiu acasă, după care aţi scris poezia În odaia lui E. Lovinescu. Poezia cu pricina a fost crucială, într-un anumit fel, în destinul dumneavoastră: aţi fost exclus din Universitate, ba chiar şi din UTM, după cum nota doamna Lovinescu. Pentru cititori obişnuiţi, dar şi pentru specialişti, lămuriţi acest aspect.
Gheorghe Grigurcu: Cu adevărat, am fost la un moment dat confundat cu Labiş! O confuzie a cărei amintire mă umple de nostalgia fragedei tinereţi, în care, ajuns student al Şcolii de literatură Mihai Eminescu (fosta casă-muzeu Toma Stelian, actualmente sediu al PSD), împărţea cu deja faimosul june bard, mai vechi absolvent ce nu avea locuinţă, dormitoarele de la etajul doi.
Într-o dimineaţă, m-am întîlnit în holul numitului etaj cu Labiş care se pregătea să iasă în oraş, dar care s-a oprit cu mine pentru o scurtă conversaţie. Eram însoţit de cel mai bun prieten al adolescenţei mele, colegul de liceu, Cornel Rocsin, venit de la Oradea la Bucureşti în vederea înscrierii la Facultatea de biologie (ratase medicina) şi găzduit o vreme, în acea frumoasă toamnă a anului 1954, în "internatul" nostru de pe Şoseaua Kiseleff. Cine ar fi putut bănui acum doi ani, din cei trei tineri de optsprezece ani care s-au găsit atunci faţă-n faţă, doi vor fi părăsit lumea noastră sublunară?
Rocsin a murit la începutul anului următor, înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani, răpus de poliomielită. Sfîrşitul lui Labiş e celebru... Iată una din primele confruntări tragice cu viaţa, chiar în sînul generaţiei mele, pe care mi-a fost dat a o trăi!
M-am aflat la "fabrica de poeţi", cum era supranumit Institutul de literatură M. Eminescu, echivalat din acel an cu o facultate, doar un singur trimestru. Dar ce trimestru! Am avut prilejul mirific de-a cunoaşte în carne şi oase toată floarea cea vestită a literaturii române de atunci, în frunte cu interbelicii, majoritatea încă în viaţă: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Vianu (care mi-a fost profesor), Perpessicius, M. Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sorbul, Camil Baltazar, Victor Eftimiu, Al. Th. Stamatiad, Al. Cazaban, dar şi vedetele "noii literaturi": Petru Dumitriu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Mihail Davidoglu, V. Em. Galan, Marin Preda (încă puţin afirmat) şi mulţi alţii.
Masca mortuară a lui E. Lovinescu şi "urechile" partidului
Năucit de contactul cu Capitala, rătăceam pe străzi în căutarea urmelor aievea ale legendei literare pe care o cunoşteam din cărţi. Deşi în calitate de studenţi privilegiaţi (eram un soi de pepinieră ideologică, lucru de care habar n-aveam cînd am intrat pe porţile Şcolii de literatură, plin de speranţe pe cît de irepresibile pe atît de naive), participam la şedinţele Uniunii Scriitorilor şi la cele ale Academiei, nu mă mulţumeam cu atît. În fiecare ceas liber mă avîntam în căutarea îmbătătorului necunoscut care era faţa existenţială a universului literar.
Astfel m-am pomenit în dreptul unei case de pe bulevardul Elisabeta pe care o placă o desemna drept sediu al cenaclului Sburătorul. M-a cuprins o mare emoţie. După ce cîteva zile în şir am dat tîrcoale istoricei clădiri, am cutezat a intra înăuntrul ei şi, bătînd la uşa apartamentului ce mă atrăgea, am găsit-o - nesperat noroc - pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Doamna Ecaterina Bălăcioiu m-a primit cu mare amabilitate, prezentîndu-mi amănunţit încăperile, în speţă cea în care aveau loc şedinţele literare, puţinele cărţi ce mai rămăseseră din vasta bibliotecă a criticului (între care un exemplar, cu adnotări, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent), precum şi masca mortuară a acestuia, atrăgîndu-mi atenţia asupra unui detaliu mişcător: firele de păr din gene şi sprîncene ce-au rămas lipite de materia plastică. Am vizitat-o în mai multe rînduri.
Sub puternica impresie a mediului în care mi se părea că foşnesc umbrele scriitorilor de odinioară, am compus o poezie intitulată În odaia lui E. Lovinescu, pe care i-am înfăţişat-o doamnei Bălăcioiu. Agreabil surprinsă, buna amfitrioană mi-a comunicat că o va expedia fiicei sale, Monica, aflată la Paris. Textul a ajuns într-adevăr la Monica Lovinescu, dar se vede că fără semnătura autorului, din care pricină, probabil şi printr-un fenomen de expansiune a gloriei, a fost atribuit autorului Luptei cu inerţia, sub numele căruia a fost tipărit în revista Fundaţiei Regale Universitare Carol I din capitala Franţei, Fiinţa românească, în chiar primul număr din 1963. Colega mea de la Şcoala de literatură, actuala doamnă Bianca Balotă (născută Marcu), i-a restabilit, mult mai tîrziu, paternitatea. Ce s-a întîmplat însă în viesparul de pe Kiseleff? Neprevenit, am făcut imprudenţa să povestesc cîtorva colegi despre vizitele la doamna Bălăcioiu şi despre poezia închinată lui E. Lovinescu, pe atunci pus la index, ca un înrăit exponent al mentalităţii burghezo-moşiereşti.
Cel puţin doi dintre ei, aşa cum aveam să constat în scurtă vreme, se îndeletniceau nu doar cu studiul şi exerciţiul literar, ci şi cu delaţiunea sistematică în favoarea directorului Şcolii, un politruc ţeapăn şi acrimonios pe numele său Petre Iosif. Unul dintre ei era traducătorul (între timp decedat) A. C., orădean ca şi cel ce vă vorbeşte, care, dată fiind şi preeminenţa ce-o avea asupră-mi prin faptul că era cu patru ani mai în vîrstă, m-a luat din capul locului "sub aripa-i ocrotitoare" (aşa putea mai uşor să mă supravegheze şi să mă tragă de limbă). Al doilea a fost vagul istoric literar G. M., încă în viaţă, un fel de aghiotant al autoritarului A. C., care a devenit după 1989, preşedintele Partidului Pensionarilor, dacă nu mă înşel, chiar candidat la preşedinţia ţării, virînd-o apoi spre... francmasonerie. Aşadar o extravagantă evoluţie care parcă ar fi avut rostul de-a ascunde niscaiva urme...
Cum-necum, directorul Petre Iosif şi directorul adjunct, ofiţerul de securitate Traian Iancu (bonomul "tata Iancu" de mai tîrziu, care a condus decenii de-a rîndul Fondul literar), au aflat de isprăvile mele cu totul necanonice: întîlnirile cu doamna Bălăcioiu şi vizita ce-o făcusem la Mărţişor lui Tudor Arghezi, cu care stătusem de vorbă îndesat, preţ de cîteva ore... S-a produs un enorm scandal. A intrat în funcţiune "Ziarul de perete" al Şcolii în care zilnic apăreau "articole" de înfierare a elementului "duşmănos", "putred", "descompus" care devenisem peste noapte. Campania purificatoare a culminat în seara Ajunului de Crăciun 1954, cînd s-a desfăşurat, conform tipicului bine-cunoscut în epocă, şedinţa de "demascare" şi sancţionare. Am fost exclus din UTM (pe atunci toţi elevii, poate cu excepţia unor fii de "chiaburi" ori deţinuţi politici, căpătau din oficiu calitatea de pionieri şi apoi pe cea de utemişti), ceea ce semnifica, implicit, eliminarea din "fabrica de poeţi". Am asistat la un sinistru vicleim ideologic. Era de faţă şi colegul meu de an, Paul Goma. Nimeni nu mi-a luat apărarea. Fireşte, m-au atacat cu maximă violenţă "amicii" A.C. şi G. M., care avuseseră grijă să culeagă suficiente informaţii "compromiţătoare" în vederea acestui moment ce le încununa activitatea şi, neîndoios, reprezenta un atu în vederea carierei lor ulterioare. L-am întrebat, în pauză, pe A.C. de ce a făcut-o. Răspunsul său a fost memorabil: "Dacă n-aş fi vorbit eu, ar fi vorbit altcineva. Am preferat să fiu eu acela, pentru că te cunosc mai bine." Inchiziţia de tip nou funcţiona cu ajutorul "omului nou" pe care, pentru prima oară în viaţă, l-am putut cunoaşte astfel, în întreaga-i splendoare a lipsei de scrupule, prin mijlocirea colegilor A. C. şi G. M....
N.C.: Într-una din paginile Uşii interzise, jurnalul a peste un an ţinut de Gabriel Liiceanu, o auzim - aievea, ca atunci cînd vorbea pentru urechi de toate soiurile la Europa liberă - pe d-na Monica Lovinescu spunîndu-i cîteva fraze lămuritoare despre epoca interbelică autorului Limitei. D-na Lovinescu se referă la prejudecata potrivit căreia intelectualitatea democratică era surclasată în epocă de năişti, de scriitorii de dreapta şi ţine să remarce că pînă şi Alina Mungiu dă credit acestei prejudecăţi, care dezechilibrează flagrant balanţa, într-un articol publicat în 22. Sunt "uitaţi" pur şi simplu Zarifopol, Lovinescu, Zeletin, "Şcoala critică" (Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu) şi se creează impresia periculoasă că Eliade şi ai lui dădeau tonul - unul ameninţător din perspectiva a ceea ce urma să se întîmple pe scena istoriei europene. Încercaţi să dizolvaţi o clipă timpul şi barierele ideologice: unde credeţi că v-aţi fi plasat dacă aţi fi aparţinut epocii?
G.G.: Epoca interbelică a fost - e un truism - una dintre cele mai fertile ale literaturii române, de fapt cea mai fertilă, alături doar de epoca junimistă. Ea se distinge printr-o deplină libertate de expresie, printr-un lux al libertăţii am putea zice, care s-a manifestat într-o mare varietate de ipostaze creatoare, opinii, atitudini, conturînd un tablou fascinant. Era normal ca acesta să ilustreze ambii poli ai unei culturi integre, răspunzînd structurii fundamentale a spiritului uman, polul raţionalist şi cel spiritualist, între care s-a ţesut un cîmp de relaţii complexe, de antagonisme dar şi de comunicări mai mult sau mai puţin vădite. Nici unul nu l-a "surclasat" pe celălalt. E. Lovinescu şi "Şcoala critică" din preajma sa dădeau tonul unei concepţii estetice care azi e privită adesea ca un "impresionism" (ergo iraţionalism!) culpabil, în vreme ce "năiştii" (Mircea Eliade, Constantin Noica, Cioran ş.a.) porneau nu doar de la o organicitate neguroasă şi de la un misticism naţional, ci şi de la o cărturărie solidă, cu armătură occidentală, reflectînd în fond o reacţie la unele limite ale raţionalismului, reacţie cristalizată ea însăşi în plan raţional.
Atît europeniştii cît şi autohtoniştii (să nu-l uităm pe Blaga) sînt în aceeaşi măsură europeni. Ultimii se reclamă de la direcţia de dreapta a culturii continentului (Edmund Burke, Joseph de Maistre, Louis de Bonald, Charles Maurras, Maurice Barrès, Unamuno, Şestov, Klages, teologii ruşi) în aşa grad, încît M. Ralea nu ezita a declara că ortodoxismul românesc e o modă de import. Ambele aripi ale culturii îşi au justificarea lor intrinsecă şi a le trata exclusivist n-ar fi decît o eroare. Principala lecţie a "năiştilor" o reprezintă pentru noi deschiderea lor spre viaţă, degajarea lor de formula ce riscă a se uza, a se anchiloza ori chiar a deveni tiranică şi excomunicatoare. Deci postura lor e anti-ideologică! "Curiozitatea" lor în raport cu realul impredictibil şi inepuizabil nu e oare un antidot în faţa oricărei opresiuni ideologice? În cartea sa, La Connaisance inutile, Jean-François Revel arată cu justeţe: "Forţa ideologiei se sprijină şi pe lipsa de curiozitate a oamenilor faţă de fapte".
Tocmai împotriva unor asemenea inerţii s-au ridicat Nae Ionescu şi urmaşii săi, care au meritul de-a fi probat într-un mod paradoxal caracterul de sincronism al culturii româneşti aşezate sub egida multiplelor întretăieri de curente, spre a ne folosi de termenii lui E. Lovinescu. Ei au înteţit la un moment dat flacăra spiritualităţii împotriva căreia s-a îndreptat în scurtă vreme vrăjmăşia cea mai neagră a ideologiei comuniste, flacără nu numai locală, ci şi universală.
Mă întrebaţi unde m-aş fi situat eu dacă aş aparţinut epocii în discuţie! Grea întrebare! Mă măgulesc totuşi cu gîndul că aş fi încercat să trasez o punte între lovinescieni şi năişti, depăşind o anume rigiditate a recepţiei primilor şi analizînd cu calm inflamările juvenile ale celor din categoria secundă, inflamări ce au rimat uneori, într-un chip, recunoaştem, dezolant, cu tezele extremei drepte, dar să precizăm: fără a capota în ideologie, avîndu-şi izvorul în dreapta pur şi simplu mistică, tradiţionalistă, conservatoare. O dreaptă întrutotul onorabilă. Mai mult: o dreaptă ca vector al conştiinţei omeneşti (vezi recrudescenţa ei în Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici).
Nu-mi concep viaţa în afara scrisului
N.C.: Locuiţi la Tîrgu-Jiu, oraşul lui Brîncuşi aşa cum este cunoscut în ţară, dar şi peste hotare. Credeţi că un semn cît de mic din realitatea zilei de azi vă îndreptăţeşte să credeţi că se va spune cîndva "oraşul lui Grigurcu"?
G.G.: Mă provocaţi să spun ceva despre celebritate. Ei bine, celebritatea nu-mi place. Cînd eram foarte tînăr, mă ispitea uneori ca o aventură. Acum mă deranjează, mă sîcîie îndepărtarea de mine însumi pe care o presupune. Avea dreptate Valéry: "Un om celebru este un om urmărit de privirile tuturora, care se simte ca atare şi ale cărei acţiuni şi chiar gînduri sunt modificate de această stare." Tocmai această "modificare" mă întristează, precum o subordonare a persoanei care sunt în raport cu o instanţă a impersonalizării ce, în viclenia ei, nu respectă de facto ceea ce are aerul a respecta. Nu cred că Tîrgu-Jiului i se va spune, aşa cum presupuneţi, în chip pentru mine flatant, "oraşul lui Grigurcu". În schimb s-ar putea să i se spună, aşa cum l-am botezat, "amarul Tîrg".
N.C.: Sunteţi un neobosit cronicar literar al scriitorimii contemporane şi nu numai. Aveţi o ritmicitate de invidiat la anumite reviste unde ţineţi cronică literară, acordaţi interviuri şi participaţi la simpozioane literare. Practic, nu există poet, în special, cît de cît valabil, care să nu vă fie cunoscut. Cu toate astea, Marin Mincu afirma recent într-un articol că păcătuiţi prin faptul că scrieţi... de bine şi despre poeţi mai slabi. Cum explicaţi (dacă o veţi face)?
G.G.: Balanţa critică nu e, din păcate sau din fericire, una identică cu balanţa farmaceutică. O doză de subiectivitate ne face să "greşim" din cînd în cînd în relaţie nu numai cu subiectivitatea altora, ci şi cu noi înşine. Dar cum ar putea proceda altminteri comentatorul actualităţii literare? Oare E. Lovinescu sau Pompiliu Constantinescu sau chiar Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, spre a nu mai vorbi de ultra-receptivul Perpessicius, n-au scris relativ favorabil despre sumedenie de autori azi practic uitaţi? Oare în cronicilor contemporanilor noştri, de la Nicolae Manolescu la Ion Pop, de la Marin Mincu la Al. Cistelecan, nu încap destui autori evident "modeşti", nume din care o parte se vor mistui precum (doar) simptome ale epocii? Pentru că veni vorba de Marin Mincu: nu conţine oare volumul d-sale cu alură monografică, intitulat Poeticitatea românească postbelică, nume nu tocmai ilustre precum Felix Lupu, Saviana Stănescu, Alina Durbacă, Iulian Fruntaşu, Grigore Şoitu, Mircea Ţuglea, Sorin Gherguţ, Nina Vasile? Nu putem a ne ocupa numai de "vîrfuri", de creaţii "mari" decît dacă... nu facem critică de întîmpinare, ci una drastic selectivă ori, şi mai bine, istorie literară. Să fim realişti! Cred că am scris despre autorii, să spunem, de raftul doi, fără a-i supralicita, fără a-i împinge într-o ierarhie neavenită. Am folosit o manieră descriptivă, urmărind inclusiv prospectarea unui nivel mediu al scriiturii lirice, o "civilizaţie" a poeziei ce-şi are importanţa sa. E un fenomen al creaţiei care, pornind de la personalităţile ce "dau tonul", se extinde pe o arie de interferenţe şi combinaţii imprevizibile, degradîndu-se inevitabil într-o anume măsură, recuperîndu-se, mai mult decît în întreguri revelatoare, în fulguraţii nu o dată demne de un viu interes. Oricine urmăreşte cu oarecare atenţie producţia de versuri a unei perioade îşi poate da seama de ferventele incongruenţe ale poeziei cu autorii săi. Poezia e capricioasă, putîndu-l îmbrăţişa pe emitentul său la debut pentru a-l părăsi apoi, sau se poate ivi intermitent, într-un context mediocru, sau, în fine, se poate impune în urma unui îndelungat exerciţiu descurajant. Criticul trebuie să urmărească, desigur, cît mai multe "cazuri", să tatoneze, să aştepte, să revizuiască ori - de ce nu? - să se autorevizuiască.
N.C.: Recent aţi fost invitat la Craiova unde aţi primit premiul "Petre Pandrea" acordat de revista Mozaicul. Aţi colaborat sporadic la această revistă, mult mai puţin decît aţi făcut-o la Ramuri (în chiar ziua în care veneaţi aici, în Ramuri apărea un amplu interviu acordat de dumneavoastră unui poet din Tîrgu-Jiu). Ce înseamnă pentru dumneavoastră cele două reviste craiovene, cum cîntăriţi acţiunea lor culturală?
G.G.: Indiferent de părerea mea, ambele reviste craiovene la care vă referiţi sunt de foarte bună calitate. Cu toate că tradiţia Mozaicului este mai veche (a fost fondată în 1838), e o publicaţie resuscitată de puţin timp, aşadar mai "nouă" decît Ramurile, ultima avînd, în seria postbelică, o vîrstă mai înaintată, o "rutină" ce-şi spune cuvîntul. Consider că ele ilustrează două laturi distincte ale vieţii culturale. În timp ce "bătrînele" Ramuri au o alonjă naţională, propunîndu-şi a publica autori din toată ţara, cu precădere, explicabil, pe cei din Capitală, "tînărul" (prin regenerare!) Mozaicul reflectă tendinţa de descentralizare a culturii, de dizolvare a hegemoniei centrului, susţinută, din pricini ideologice, pînă în 1989. Şi cu rezultate cu totul remarcabile. Parafrazînd, (localizînd) adagiul cronicarului, am putea exclama: "nasc şi la Craiova oameni!". Oameni de talent şi capacitate intelectuală, în stare a susţine, aproape fără excepţie, un periodic care emulează cu orice revistă de cultură din România actuală.
N.C.: Unde-l plasaţi pe un autor ca Petre Pandrea în ierarhia gusturilor dumneavoastră literare şi ce vă mai spune la atîta vreme de la teoretizarea lui inflamată sintagma "spiritul cobiliţei"?
G.G.: Iată că viaţa - captivant roman de aventuri - m-a pus în situaţia de-a fi laureat al unui premiu "Petre Pandrea"! Mă simt măgulit atît de atenţia premială a revistei Mozaicul, cît şi de circumstanţa că ea evocă un autor de care m-am simţit atras, pe care am avut bucuria de a-l fi cunoscut personal. Cel ce mi-a făcut cunoştinţă cu briantul eseist, în 1967, deci cu foarte puţin timp înaintea morţii sale, a fost Vladimir Streinu. Pandrea era un causeur debordant şi fantasmagoric, cu note caustice, nu mult deosebit de I. D. Sîrbu, alături de care rămîne, neîndoios, cel mai strălucit intelectual dintre cei care au păşit cu oarecare stăruinţă pe caldarîmul Craiovei. (Cer scuze admiratorilor lui Marin Sorescu că nu mă pamez de admiraţie în faţa extrem de mediatizatului poet, a cărui valoare n-o contest, dar care mi se pare un interpret major al unei partituri minore, un soi de G. Topîrceanu dilatat prin instrucţia poetică a veacului; şi cum am putea uita comportarea sa neprietenească faţă de concitadinul său marginalizat I. D. Sîrbu, căruia nu i-a rezervat decît ignorare şi priviri chiorîşe?) Ţin minte că într-o zi de iarnă, la restaurantul Casei Scriitorilor, Petre Pandrea îşi stupefia conlocutorii, între care cîteva doamne, anunţîndu-i că vrea să ducă o viaţă de... ţigan nomad şi apoi lansîndu-se într-o înfocată peroraţie spre a demonstra nu diferenţierile, ci de-a dreptul opoziţia dintre cinematografie şi teatru! La plecare, l-am condus o bucată de drum pe autorul Paginilor de critică literară, care-l ascultase pe dezlănţuitul Pandrea aproape fără a interveni, cu aerul său de gentleman flegmatic. În clipa despărţirii, în faţa Casei Armatei, l-am întrebat: "Nu vi se pare că dl. Pandrea a exagerat în privinţa opoziţiei dintre film şi teatru?". "Ba bine că nu, a sunat răspunsul lui Vladimir Streinu. Acest domn exagerează fără excepţie." Ştiam că există o nepotrivire de poziţii intelectuale între fugosul semnatar al Manifestului Crinului alb şi critica raţionalist-estetică, de stirpe lovinesciană, aşa încît n-am luat această butadă drept literă de lege. Din Petre Pandrea mi-au plăcut mai cu seamă volumele Portrete şi controverse şi Pomul vieţii, prin nervul lor acut, prin densitatea de idei care-i asigură postura de cel mai reprezentativ eseist pe care l-a rodit Oltenia, pentru care, bineînţeles, ca avocat de mare clasă, proiectat în speculaţie, a pledat pro domo. Se cuvine a-i înţelege "inflamarea" patriotic-locală ca pe o marcă a temperamentului său nestăvilit. Petre Pandrea e foarte interesant şi prin memorialistica-i postumă, deşi aceasta cuprinde şi unele pagini îmbîcsite de amănunte irelevante, mirosind a comeraj.
Să suporţi cu răbdare şi neclintit neajunsurile
N.C.: Anul ce tocmai se încheie v-a adus un nou volum de poezie pe care, foarte discret, de-abia l-aţi anunţat publicului (şi nu numai). Steaua şi acul (editura Charmides, Bistriţa, 2002) reprezintă ceva nou faţă de, să zicem, Spaţiul dintre corole sau vă menţineţi în siajul propriei dumneavoastră tehnici şi "firi" poetice definită chiar de dumneavoastră ca "nostalgie a sîmburilor de vid luminos"?
G.G.: N-am ambiţia unei "năpîrliri", a unei inovaţii radicale, a unei "originalităţi" abrupte de la o culegere de versuri la alta. Nu numai că, tehnic vorbind, mi-ar veni peste mînă să efectuez o atare operaţie, dar am simţămîntul că ea ar fi spre paguba mult-puţinei substanţe lirice pe care o pot oferi. Există poeţi care evoluează, aidoma acrobaţilor de circ, pe trapezul unei schimbări totale, ce riscă a produce fracturi de personalitate. Ei îmi inspiră compătimire. Modificările bruşte de stil au aspectul dramatic al dezicerii de sine, al capitulării în forul intim. E preferabil acel "joc" în care se impune să suporţi cu răbdare şi neclintit neajunsurile pentru care nu există leac", care e consecvenţa în definiţia bătrînului Montaigne.
N.C.: Deşi cine v-ar vedea s-ar îndoi, sunteţi unul dintre redutabilii noştri polemişti, cu armele intelectului însă şi ale măsurii în toate. Verbul dumneavoastră scînteiază în preajma scrierilor - şi atitudinilor - unor E. Simion, A. Păunescu, M. Sorescu. A. Pleşu etc. Se poate înţelege citind articolele dumneavoastră ce anume "vă mînă" în luptă. Şi totuşi... cei pe care-i vituperaţi adesea aparţin, fără excepţie, spiritului muntenesc în literatura noastră. Nu vă plac muntenii, d-le Grigurcu?
G.G.: Iată un lucru la care nu m-am gîndit! De ce să nu-mi placă muntenii? Spiritul lor creator e atracţios prin vivacitate, prin pitoresc, prin culoare locală şi, nu în ultimul rînd, prin acelaşi relativism şi prin acea jocularitate care se vădesc, pînă la un punct, prielnice artei. În Spiritul critic în cultura românească, G. Ibrăileanu îi caracteriza pe moldoveni prin vocaţia critică, iar pe munteni prin vocaţia politică. Or, vocaţia politică nu înseamnă chiar spirit critic! Mai curînd unul sofistic, care face loc uşor dispoziţiei pamfletare cu întregul alai de contondenţe şi truculenţe.
Mai mult decît critică, politichia e astuţioasă, versatilă, oportunistă. Recunoscînd talentul expresiv al autorilor munteni pe care i-aţi pomenit (le-am putea asocia pe T. Arghezi, G. Călinescu, Camil Petrescu, strămoşul lor fiind cronicarul Radu Popescu), nu putem a nu contesta totodată mentalitatea lor politică ( sau, mă rog, "apolitică"), schimbăcioasă, conjuncturală. De ce să ne ascundem după deget? Cu toţii au servit personajele şi cercurile politice la putere, au avut o conduită civică dar şi literară zigzagată, au ţintit şi au obţinut beneficii de carieră. A admite asemenea realităţi nu înseamnă a le nega valoarea literară, adesea de excepţie, ci doar de a o situa în cîmpul dialectic pe care însăşi natura ei o reclamă. Vîrfuri ale esteticului (nu toţi!), autorii în chestiune n-ar putea funcţiona ca pilde ale eticului (ne referim nu la un normativ etic abstras, ci la unul imanent operei, a cărui încălcare îi ştirbeşte indiscutabil semnificaţia).
Nu întîmplător din rîndul lor se înalţă cîte o compensaţie strîmbă, cîte o pildă falsă ce le oglindeşte insuficienţa, bunăoară cea a lui Marin Preda, proclamat drept un purtător de stindard al moralităţii, el, slujitorul plin de sîrg al "realismului socialist", el, scriitorul devotat pînă la sfîrşitul zilelor sale sistemului comunist căruia i-a adus obiecţii periferice şi care l-a răsplătit din plin cu funcţii, onoruri, bani. Să medităm mai bine la muntenii care au suferit din pricina atitudinii lor neconcesive, care au trăit în sărăcie şi marginalizare, precum Radu Petrescu, ori au murit în temniţă sau ca urmare a durităţilor detenţiei, precum Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu, Ion Caraion. Şi să nu-l uităm pe acel martir al credinţei care a fost monseniorul Vladimir Ghica! Ce are în comun cu aceştia autorul Moromeţilor, de altfel un scriitor important?
N.C.: Dacă n-aţi fi scris, ce v-ar fi plăcut să lucraţi în deplină anonimitate - dacă v-ar fi plăcut anonimatul?
G.G.: Nu-mi concep viaţa în afara scrisului. Să ştiţi însă că anonimatul nu m-ar deranja: nici măcar în calitate de artist. Arta ca o exacerbare a individualităţii este caracteristică Occidentului, în timp ce Orientul cultivă deseori creaţia anonimă. Desigur că noi nu ne-am putea schimba uşor concepţia occidentală (egotistă, concurenţială), drept care n-am putea accepta condiţia anonimă decît ca un soi de asceză. Dar asceza nu e oare o voluptate sui generis? Una a spiritului eliberat de servituţile materiei, care se degustă pe sine cu seninătate, într-o zonă în care personalitatea şi impersonalitatea nu se mai înfruntă, ci se amestecă misterios...