Bunul nostru rege: Ferdinand

În cartea de faţă autorul nu îşi propune un discurs exhaustiv despre unul dintre suveranii noştri, de data aceasta despre Ferdinand. Ambiţia autorului e doar să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Şi o face sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa şi regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână).

Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 - decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu şi Lucian Boia, şi rapoartele diplomatice austro-ungare de la Bucureşti, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleş şi Pelişor, la începutul marelui război, şi se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat.

Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre "bunul rege Ferdinand". Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de "umbrită" de aceea a soţiei sale. Chiar şi atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, şi nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, şi avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă. Numai că... cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand ci la Maria. Pentru că ştiau unde e centrul puterii.


În cartea de faţă autorul nu şi propune un discurs exhaustiv despre unul dintre suveranii noştri, de data aceasta despre Ferdinand. Ambiţia autorului e doar să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Şi o face
sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa şi regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână).

Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 - decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu şi Lucian Boia, şi rapoartele diplomatice austro-ungare de la Bucureşti, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleş şi Pelişor, la începutul marelui război, şi se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat.

Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre "bunul rege Ferdinand". Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de "umbrită" de aceea a soţiei sale. Chiar şi atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, şi nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, şi avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă. Numai că... cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand, ci la Maria. Pentru că ştiau unde e centrul puterii.


Ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României, înainte de a trece la cele veşnice, în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, au fost: "Mă simt obosit... obosit... obosit". Fusese obositoare domnia lui? O domnie deloc lungă, din septembrie 1914 până în iulie 1927. Treisprezece ani. Puţin faţă de domnia lui Carol I, ce durase 47 de ani. Dar... non multum sed multa. Pentru că, deşi scurtă, domnia lui a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri. O domnie care a trecut printr-un război european şi mondial, cu toate transformările aduse în plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, în 1918, Europa statelor naţionale. România Mică din 1914 devine, în 1918, România Mare. Unde este, aşadar, locul lui Ferdinand I în toată această operă de transformare?

Dacă priveşti atent fotografiile de grup în care apare Ferdinand, cum oricare dintre noi ar putea avea curiozitatea s-o facă, îl vedem, de cele mai multe ori, într-o poziţie marginală. De parcă ar vrea să iasă din poză şi să plece. Nu să intre în atmosfera de ansamblu a fotografiei. Pentru că este o atmosferă creată de ceilalţi, nu de el. Şi, atunci, ţi revin în minte multe dintre cuvintele aşternute de regina Maria în marea ei operă memorialistică Povestea vieţii mele. Cel mai des nume întâlnit în această operă este acela al soţului ei, sub forma de alint, Nando. Dar aproape de fiecare dată menţionat critic. Ca în însemnarea din 10 aprilie 1921: "Nando este prost dispus, toată ziua a fost arţăgos, nestăpânit, pus pe ceartă şi asta făţiş, fără să ţină seama de oaspeţi. Era într-adevăr detestabil şi prost crescut în astfel de momente". Sau, într-o altă însemnare, din 16 martie 1922, la Copăceni, unde familia regală avea o casă: "Am făcut desigur planuri de ameliorări. Este colţul favorit al lui Nando, dar toate îmbunătăţirile pe care le face rămân doar în stadiul de planuri... El nu poate nici măcar să agaţe un tablou, să schimbe locul unui scaun, sau să-l determine pe altul s-o facă". Cu alte cuvinte, voia să ne spună regina, soţul ei era absolut incapabil să se ajute singur, nu era nici un bun organizator, nici om de acţiune. Şi ea deplângea lipsa acestor calităţi. Se poate crede că Maria nu-l mai iubea pe Ferdinand când scria aşa despre el? Fără îndoială. Dar oare l-a iubit vreodată? La început, da (sau poate Maria crezuse că asta înseamnă a iubi). Dar acest început rămăsese undeva departe. Cartea aceasta, ca şi cea care a precedat-o, Regina Maria. Puterea amintirii, înfăţişează un cuplu dinastic, al doilea, după Carol şi Elisabeta, cu toate aparenţele fericirii şi cu prea puţine din satisfacţiile ei. Un cuplu destinat îndelungilor aşteptări. Douăzeci şi doi de ani au aşteptat Ferdinand şi Maria să-i înlocuiască pe Carol şi Elisabeta. Şi, când aşteptarea a luat sfârşit, în 1914, a luat sfârşit şi la belle epoque în Europa. O altfel de viaţă va duce acest cuplu în război şi după. Cei doi nu guvernaseră încă în Vechiul Regat, şi istoria i-a adus în fruntea României Mari. Alte realităţi, alte probleme, altă lume. O lume care o bucură pe Maria şi o provoacă: "Dacă aş fi eu rege!" exclama ea la 1/15 august 1916. Dar îl însingurează pe Ferdinand. Vin şi bolile. Întâi la el şi... din nou la el. Şi... ceea ce toţi se temeau că avea să se întâmple s-a întâmplat.

Ceea ce propunem, cu această nouă lucrare, nu este doar un gest de politeţe al istoricului de dincolo de timp (adică este foarte firesc să scriem şi povestea soţului după ce am scris povestea soţiei). Ceea ce ne-a interesat a fost să observăm cum, coborând parcă din istoria noastră mai veche şi din mândria prusacă, Ferdinand al României, produs al istoriei şi totodată o victimă a ei, exprimă cum nu se poate mai limpede un proces de asimilare.

În cazul de faţă, asimilarea personajului principal de către mediul peste care i-a fost dat să domnească. Linia dinastică construită de Carol I a fost aşezată de Ferdinand I pe tronul împlinirii naţionale.


La 27 martie/8 aprilie, trimite răspunsul său generalului Florescu (acceptul de a face parte din Senat). Şi adaugă, pentru unchiul său: "Poţi să-ţi imaginezi cu ce mare bucurie voi veni acum în România, unde acum, ca român, pot lua parte eu însumi la viaţa politică într-o poziţie de a cărei importanţă şi deosebită semnificaţie sunt pe deplin conştient şi îmi voi da toată silinţa să o duc la îndeplinire. Mă bucur nespus să cunosc toate raporturile, să intru în contact cu liderii politici, să-i cunosc din propriile mele observaţii şi din relaţiile mele cu ei, cu atât mai mult cu cât până acum nu i-am putut judeca aşa cum trebuie, doar din relatările ziarelor unde adesea precumpăneşte senzaţionalul". Visa mult tânărul Nando. În curând va constata că aşteptările sale aveau să rămână neîmplinite. La 8 aprilie 1889, îi scria regelui, de la Cannes: "La sfârşitul lunii mă voi duce în România ca să mă instalez definitiv acolo; (începe) un mare şi important capitol din viaţa mea, chiar cel mai important". "Acum se apropie clipa plecării mele, nota el apoi de la Lugano, şi deja mă simt cu totul român şi sunt mândru că-mi voi putea dedica toată activitatea acestui brav popor."

Tot în primăvara lui 1889, în strânsă legătură şi cu un articol din Novoie vremea privind chestiunea dinastică în România, tânărul Ferdinand se stabileşte în ţară pe 19 aprilie. Este întâmpinat la Vârciorova de generalul Anghelescu şi de maiorul Perticari. Adresează cuvinte de caldă colegialitate Regimentului 17 Dorobanţi. La Bucureşti e aşteptat de regele Carol şi de regina Elisabeta, de prim-ministrul Lascăr Catargiu, de mitropolitul primat Iosif, de generalul Florescu, de M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, Th. Rosetti, P.P. Carp,D.A. Sturdza, P.S. Aurelian, C.Nacu, M. Pherekyde, Al. Marghiloman, de studenţii universităţii bucureştene. "Sosirea lui Nando s-a transformat într-una din cele mai măreţe manifestări, care poate fi comparată cu festivităţile încoronării. Nicio notă discordantă nu a tulburat acest eveniment atât de important pentru viitor. Până şi Hitrovo (ministru rus la Bucureşti - n.n.) a trebuit să apară la gară îmbrăcat în uniformă de gală şi din toate părţile am primit dovezi de dragoste şi ataşament, care i-au fost aduse cu toată căldura şi lui Nando. A făcut aici tuturor cea mai bună impresie, iar reticenţa lui a plăcut şi a fost considerată timiditate. A avut deja ocazia să ţină scurte cuvântări în româneşte, limbă în care se exprimă frumos, aşa că toată lumea a fost uimită să vadă că el deja îi vorbeşte graiul şi va continua să se pregătească în acest sens cu Păun." Iată cum îl vede Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Elisabeta între 1886-1891: "Era înalt, zvelt, fără barbă, cu o faţă agreabilă pe care sângele neamului Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o distincţie exotică. Părul blond, ochii albaştri, puţin cam stângaci în comportare, cu vorba înceată: părea timid şi dezorientat"

Despre primirea făcută la sosirea în ţară, Nando îi scrie fratelui său Carlo. Tot acestuia îi scrie despre oamenii politici cu care a intrat în contact. Despre L. Catargiu şi Gh. Vernescu, atât de rău văzuţi la Berlin, el scrie că sunt oameni foarte cumsecade, în niciun caz nu sunt rusofili. Adaugă aici ceea ce îi spusese unchiul său Carol, şi anume că este absolut incorect ceea ce se crede la Berlin. "Despre Orient, scrie Nando, nu poate judeca decât cineva care îl cunoaşte şi care trăieşte aici de mulţi ani şi cunoaşte oamenii precis, aşa ca Unchiul." I-a cunoscut şi pe P.P. Carp, care i s-a părut "extrem de pătimaş" (cel puţin aşa era în chestiunea numirilor partizane făcute de G. Vernescu la Curtea de Casaţie: C. Orbescu, preşedinte, A.C. Şendrea şi M. Antonescu, membri), pe Th. Rosetti, "un om foarte liniştit", pe D.A. Sturdza, "care încă mai păstrează ranchiună", pe Al. Marghiloman, "un om încă tânăr, foarte distins şi care arată cam ca un sportman, ceea ce, de altfel, şi este". A cunoscut şi câteva doamne şi observă că "unele sunt persoane foarte amuzante". Îi întâlneşte şi pe ceilalţi miniştri, în afară de L. Catargiu şi G. Vernescu, deja menţionaţi: Al. Lahovari, N. Gherassi, C. Boierescu, Gr. Păucescu şi G. Manu. "O impresie absolut deosebită", cum se exprimă el, i-a făcut generalul G. Manu, "un om care ţine cu fermitate la principiile sale, antirus, trecut prin şcoala prusiană şi care gândeşte ca un prusac în toate privinţele".

Referindu-se din nou la P.P. Carp, laudă lipsa de egoism a acestuia, care ar putea fi de folos ţării, dar critică aplecarea lui spre chestiuni exclusiv personale. Oare poporul român este la fel ca elita lui, se întreabă Ferdinand? Se declară însă împotriva judecării poporului după elita lui conducătoare.

Aceasta din urmă nici nu este românească, spune principele, preluând o judecată comună în veacul al XIX-lea. "Cu puţine excepţii are toate defectele unei anumite societăţi din Paris." La o privire mai atentă, observă că doamnele sunt în majoritate foarte cochete, iar tinerii foarte spilcuiţi. Ofiţerii îi fac o impresie în general bună. "Sunt destoinici, cu maniere distinse mai toţi. N-au unii dintre ei o disciplină de serviciu, mai cu seamă la cavalerie. Soldatul este destoinic. Nu există niciun partid rusofil în ţară, observă Ferdinand. Sunt doar câţiva mauvais sujets, cumpăraţi cu bani ruseşti, pe seama cărora de obicei se face haz. Cumpărate sunt şi unele ziare, care sunt pur şi simplu gropi de bălegar, care doar aruncă minciuni prin lume, pe care însă oamenii cu ceva minte le recunosc ca atare. Toate laolaltă nu pot servi decât ca water closet paper, dar cel puţin fundul meu îmi este prea gingaş ca să mă pot folosi de ele."

După venirea în România, programul lui Ferdinand, cu unele excepţii, este: serviciu de la ora 6:00 la ora 9:00 la compania pe care o conduce, apoi audienţe; uneori mai vine profesorul Vasile Păun şi face cu el exerciţii de limba română. După-amiază alte audienţe, seara plimbare cu unchiul, uneori plimbări călare. După masa de seară biliard cu unchiul. Din scrisorile sale ne facem o idee despre felul în care Nando şi petrecea timpul liber. Călătorea în diferite părţi ale ţării şi ale Europei, îi plăceau zonele montane, şi pe acestea le frecventa cu predilecţie. Îi plăcea vânătoarea şi de aceea nu refuză, nici ca principe, nici ca rege, mai târziu, o invitaţie pe terenurile de vânătoare ale lui P.P. Carp sau Al. Marghiloman. Îl atrag tenisul de câmp, patinajul şi participă la balurile de la Palat sau organizate de protipendada bucureşteană. Merge la teatru, practică jocuri de societate, ca biliardul. Şi, mai ales, citeşte. "Se ţinea la curent cu toate manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse", cum ne spune I.G. Duca. "Nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o ţigară bună de Havana", ne spune şi C. Argetoianu.

În vara lui 1889 călătoreşte prin Elveţia şi Austria. La întoarcere, se opreşte la Sinaia, "unde a avut loc obişnuita primire plicticoasă". În septembrie, merge în Dobrogea, la Constanţa. "Mă interesează acum foarte mult să cunosc şi această zonă a ţării." Descrie trecerea Dunării, peste braţul Borcea, păsările şi animalele din Deltă: bâtlanii cenuşii, albi, negri, păsările de pradă, mai ales vulturii cenuşii şi şoimii. Merge pe Dunăre cu iahtul "Ştefan cel Mare". La Cernavodă sunt primiţi de prefectul Scheletti, care vorbeşte foarte bine germana, şi de primar, care-i întâmpină cu pâine şi sare. Era zona intrată de curând în componenţa ţării. La Constanţa, primire strălucitoare, cu gardă de onoare, şi aceeaşi cutumă: primarul cu pâine şi sare. Găzduire într-un hotel foarte mare (neclar care). Seara, dineu şi luminaţie, retragere cu torţe. A doua zi vizitează şcoli şi clădiri publice, cunoaşte o mulţime de oameni, vede spitale, închisoarea, trebuie să asiste la slujbele de la biserica grecească, de la cea armenească, de la geamie şi de la sinagogă. Aici vizitează noua navă de luptă "Elisabeta", crucişătorul cu patru tunuri de 15 cm, şi alte vase mai mici. În drum spre Constanţa, vizitează Galaţiul pentru fortificaţiile de aici. În octombrie, ia parte la manevrele de la Iaşi, pe care le descrie cu multe amănunte fratelui său Carlo, insistând pe desfăşurările de trupe în retragere spre Bacău. "Au fost câteva momente foarte frumoase şi, în general, s-a manevrat bine, dar mai ales trupa a fost incredibil de energică după patru zile de marşuri şi bivuacuri." Merge şi la Focşani, unde inspectează fortificaţiile construite aici de ofiţerul german Maximilian Schumann. Celebrul constructor de edificii militare tocmai murise în august 1889 ("moartea lt.-colonelului Schumann, notează principele, este o mare pierdere nu doar pentru noi, ci şi pentru întreaga ştiinţă").

Ferdinand menţionează şi întâmplări pe care vârsta sa nu putea să nu le reţină. La Focşani, scrie el, "noi am locuit în casa unui mare domn, Apostoleanu, care are o fată foarte drăguţă; eu am locuit şi am dormit în camera ei. "La chambre exhalait un delicieux parfum de femme fille", regret că nu a dormit şi ea în acelaşi pat, ar fi fost ceva". Dincolo de această glumă de tinereţe, e de observat că în respectiva casă a deputatului liberal Gh. Apostoleanu va fi semnat armistiţiul României cu Puterile Centrale, de la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917. Pe 6 octombrie 1889, la marea paradă a celor 22.000 de soldaţi participanţi la manevre, Ferdinand defilează cu regimentul lui. Reîntors de la manevre, el îi povesteşte fratelui său despre concertele de pian pe care le dădea Elena Bibescu, fiica lui Manolache Costache Epureanu. Talentata pianistă făcuse studii la Viena, dar şi la Paris, unde luase lecţii cu ArthurRubinstein. Debutase la Teatrul din Bucureşti, în februarie 1873, când fusese cerută în căsătorie de Al. Bibescu, fiul fostului domnitor Gh. Bibescu. Este şi perioada în care la Bucureşti concertau unii dintre marii violonişti ai vremii. Tocmai atunci venise la Bucureşti şi un teatru de operă. Ferdinand îi scrie fratelui său despre toate aceste manifestări culturale pentru a-i arăta că Bucureştiul era legat de Europa, şi lumea în care trăia acum nu era una străină de frumuseţea şi strălucirea culturală a celei din care venise. De aceea, el susţine propunerea pe care unchiul şi mătuşa i-o făcuseră fratelui său Carlo, aceea de a petrece la Bucureşti vacanţa de iarnă. Îi şi recomandă varianta cea mai bună de călătorie: "Pleci dimineaţa la ora 8 din Berlin şi ajungi la Viena la ora 10 noaptea, înnoptezi acolo, ţi recomand hotelul Munsch, a doua zi pleci din Viena la ora 8:45 dimineaţa, prin Pressburg (Bratislava) la Budapesta şi apoi mai departe până la Vârciorova şi a doua zi eşti aici"

De data aceasta, Carlo n-a venit. În iarna 1889-1890, Europa este prinsă de o epidemie de gripă. Mai mult, toată regalitatea europeană e în doliu, ca urmare a decesului împărătesei Augusta, soţia împăratului Wilhelm I. Împărăteasa era foarte apropiată de familia lui Ferdinand, "cea mai bună prietenă a bunicului şi mereu o prietenă devotată a familiei şi cea mai solidă verigă de legătură între noi şi împărat; acum va trebui menţinută această legătură, căci, ca să fim bine văzuţi de împărat sau, ca să mă folosesc de o expresie mai comună, ca să fim bine notaţi la el, este extrem de important!". Şi, în continuare, despre această legătură cu împăratul, Ferdinand face o interesantă constatare: "Există ceva de care vreau să te avertizez foarte serios, dragul meu Carlo, anume să nu-ţi scape vreun cuvânt dezaprobator la adresa împăratului, căci se va afla imediat totul şi asta ţi poate face enorm de mult rău. Acesta este sfatul pe care ţi-l dau şi care merită urmat, ţi mai spun din când în când asemenea lucruri pentru că ţi vreau binele şi pentru că nimeni nu-ţi va spune aşa ceva". Într-adevăr, se ştie că Wilhelm al II-lea era foarte suspicios cu rudele sale. Dar nu se bănuia că şi la Bucureşti ar fi putut exista un control al comportamentelor acestora. Ferdinand îi mai atrage atenţia şi asupra lui Albert von Sachsen-Altenburg, care fusese în serviciul ţarului Alexandru al III-lea şi care, după 1855, ajunsese general în armata germană, comandant al Brigăzii 3 de Cavalerie a Gărzii Imperiale.

Ceea ce se încerca evident era încadrarea lui Ferdinand în contextul general românesc. Din păcate, o încercare nedusă la capăt, nesistematizată potrivit unui plan şi, ca atare, lăsată la voia întâmplării. În realitate, Carol I ţinea prea mult la prerogativele puterii sale şi nu voia să cedeze nimic din ceea ce credea că poate face şi singur. Nando devine ofiţer al armatei germane. Într-un astfel de context, Consiliul de Miniştri român îi propune suveranului ca Ferdinand să fie şi ofiţer al armatei române. Carol I declară că este necesară încuviinţarea împăratului german, a bunicului şi a tatălui principelui moştenitor, şi îi cere lui Leopold să facă demersurile necesare pentru a o obţine. Din motive neclare, care ţineau probabil de ritmul lucrărilor Ministerului de Externe german, aprobarea lui Wilhelm al II-lea întârzie. Într-o scrisoare către fratele său Leopold, Carol declara că în România nu va fi niciodată situaţia din Bulgaria. Nu va fi nici situaţia internă mereu frământată de conflictele dintre diferitele grupări şi tendinţe, nici confruntarea de influenţe din exterior. Îi cerea fratelui său să vină în România cu cei doi fii ai săi şi să participe la sfinţirea bisericii Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte uniforma, el susţinea că Ferdinand va purta uniforma armatei române.

Ferdinand devine membru al Senatului României. Hotărârea înaltului for, semnată de gen. I.Em. Florescu, este transmisă Camerei Deputaţilor şi apoi trimisă, sub formă de notificare, Curţilor regale şi imperiale europene. Primeşte titlul de Alteţă Regală, principe al României, şi de moştenitor prezumtiv al Coroanei. Se rezolva astfel definitiv problema titlului său, în sensul notei lui Bulow ministrul Germaniei la Bucureşti. Ferdinand primeşte o scrisoare din partea Senatului la care răspunde în limba română, cu un text întocmit de regele Carol, în care fiecare cuvânt e cântărit şi judecat. Carol intercalează şi un pasaj referitor la Elisabeta, deoarece "intrigi răuvoitoare au răspândit zvonul că ea ar fi ostilă reglementării succesiunii la tron". Sigur că regina Elisabeta numai fericită nu era văzând cum se ocupa tronul pe care ea îl visase pentru fiul pe care nu-l va avea niciodată. Situaţia nu avea însă altă ieşire. Şi, în faţa evidenţei, ea salută rezolvarea chestiunii dinastice în acest fel. Regina, cu speranţa unei minuni, tot aşteptase până în ultima clipă că va aduce pe lume un principe moştenitor. N-a fost să fie. Chiar avea importanţă faptul că Ferdinand era un neamţ blond, cu doi ochi blânzi, albaştri, că avea o faţă drăguţă de locotenent, o mustăcioară blondă, răsucită pe buza superioară, cum crede Eugen Wolbe?

Adică această aparenţă crea de la început sentimentul alterităţii şi deci era importantă în receptarea imaginii suveranului? Chiar dacă admitem că acum un secol aparenţele erau mai importante decât vor fi ulterior, tot nu le putem privi decât ca pe elemente de curiozitate. Adică nu acestea au jucat un rol esenţial, într-un fel sau altul, în receptarea tânărului prinţ. Atunci când şi aduce aminte, regele Carol şi mai trimite nepotul pentru a se familiariza cu serviciul administrativ. Îl detaşează pe la diferite ministere şi instituţii pentru a observa felul în care funcţionau. Dar regele nu-l lasă niciodată pe nepot să decidă singur asupra vreunei probleme de guvernare. Mamei sale, Carol îi scria, la 18/30 septembrie 1893, că afacerile stăteau grămadă şi că "din păcate trebuie să-ţi spun că n-am în Nando cine ştie ce sprijin". Dar nici nu-i dădea prilejul s-o arate. La 7 mai 1890, Goluchowski îi scria ministrului de externe austro-ungar, Kalnoky, că, prin venirea lui Ferdinand, se făcuse un pas important în stabilizarea României în contextul dat. Fusese luat din mâna Rusiei un element foarte des folosit de propaganda ei: nerezolvarea chestiunii dinastice. Faptul acesta ar fi trebuit exploatat de diplomaţia Puterilor Centrale. Or, constată Goluchowski, aceasta nu s-a întâmplat. Poate şi pentru că venirea lui Ferdinand n-a produs nicio schimbare în funcţionarea mecanismului puterii în România. Foarte mulţi erau convinşi că i se va încredinţa tânărului prinţ o funcţie de conducere în armată, că va avea o curte princiară proprie şi, în acest fel, integrarea lui în treburile ţării avea să fie mult mai rapidă. "Străin şi necunoscut, aşa cum era el când a venit, acesta era singurul mijloc de a-l instrui în modul cel mai eficient şi mai rapid pentru menirea sa viitoare şi a-l familiariza cu oamenii şi cu situaţiile, lucruri pe care nu le-a putut deprinde prin educaţia sa din străinătate." Şi Goluchowski continuă pe acelaşi ton. Remarcă faptul că, din punct de vedere militar, Ferdinand continua să îndeplinească atribuţiile unui locotenent pe care le primise la venirea sa în ţară. Explicaţia dată de Curtea Regală era că nu existau încă norme legislative de înaintare în grad în cazuri speciale, cum era acesta. În acelaşi timp, a avea o Curte proprie constituia un drept care se tot amâna. În schimb, prinţul era tratat rău, era mereu supravegheat, fără prea multe legături cu exteriorul. Prinţul moştenitor era ţinut în frâu prea strâns. Pe de altă parte, nici acesta nu "se înghesuia" să fie băgat în seamă, tutela sub care era ţinut de unchiul lui fiind de bună voie acceptată. Din fire era, cum o să vedem, prea timid. Piedică reală în libera manifestare a unui personaj public.

Până la urmă, interesul cu care diplomaţii Puterilor Centrale urmăreau o chestiune, în fond, de familie nu avea legătură cu felul de educaţie ce i se dădea tânărului Ferdinand. Avea legătură cu aşteptata lui căsătorie. Viitoarea mireasă nu trebuia să fie o rusoaică. Pentru că ar fi tulburat raporturile României cu Viena şi Berlin. Numele care circula prin mediile diplomatice de la Bucureşti era acela al marii ducese Xenia, fiica ţarului. "Nu mă îndoiesc nicio clipă că o rusoaică ortodoxă ar fi foarte bine primită în anumite cercuri de aici, dar nu ar fi deloc recomandabil pentru noi să rămânem nepăsători în faţa unei asemenea perspective şi de aceea consider de datoria mea să-i atrag atenţia Ex. V. în mod special asupra acestei probleme, în speranţa că, la următoarea venire a regelui Carol la Viena, se va ivi posibilitatea să i se explice M.S. necesitatea căsătoriei moştenitorului tronului cât mai curând şi să reacţionăm a priori ideii care s-ar putea manifesta în favoarea alegerii unei prinţese din Casa imperială rusă."

Între timp, Carol veghea asupra nepotului său cum credea el că era mai bine. Pe 1 octombrie 1890, îi scria fratelui său Leopold: "Nando... se simte foarte bine. Şi-a reluat serviciul la Batalionul de Vânători de cum s-a întors; şi acesta şi va mobiliza resursele ca Nando să aibă totuşi o distracţie plăcută. Am pus să i se organizeze pentru sâmbătă o vânătoare de urşi, la care aş lua şi eu parte dacă mi-ar permite nesfârşitele afaceri ale statului" (rămâne întrebarea de ce nu era folosit şi Ferdinand în rezolvarea acestor afaceri ale statului? De ce Ferdinand era bun pentru vânătoarea de urşi, dar pentru treburi în administraţie nu?).


La 14/26 septembrie 1892, Ferdinand se întoarce la Sinaia, "după ce vreme de două săptămâni am trăit într-o fericire de nedescris la Coburg. Mă înţelegi că nu am putut găsi prea mult timp pentru scris câtă vreme am fost cu micuţa mea scumpă şi dragă, căci fiecare clipă a fost doar pentru ea", îi scria el fratelui său Carlo. Se vor întâlni, îi spune el, pe 10 ianuarie 1893, când va fi "ziua mult dorită care mă va face cel mai fericit dintre pământeni şi când voi putea spune că Missy e cu totul a mea. Ziua mult dorită... şi când mă gândesc am aşa un sentiment ciudat care mă stăpâneşte. Am fost logodiţi destul de mult timp, şapte luni, dar a fost un timp de fericire şi aş vrea ca şi tu, când vei fi cândva în situaţia aceasta, să fii la fel de fericit ca mine". Încep să fie discutate şi chestiuni materiale. Soacra lui Ferdinand este interesată de renta pe care o va primi la Bucureşti Missy, interesată de trusou, care era foarte bogat, şi de locul unde va fi ţinut la Bucureşti, de cadouri. De Crăciun, Missy primeşte o parură completă de turcoaze de la tatăl ei şi o diademă şi alte bijuterii de la mama ei. "Cadourile curg din toate părţile din Anglia, scrie Ferdinand, de la cunoscuţii lui Missy şi părinţii acestora; s-au strâns cam 120 de bucăţi, iar astăzi şi m稱ne vor fi expuse pentru public."

La 19/31 octombrie 1892, regele Carol ajunge la Sinaia, unde sunt invitaţi miniştrii pentru a ţine o şedinţă de Consiliu. La Sinaia se întoarce şi Ferdinand, pe care Carol se grăbeşte să-l ia la promenadă şi la biliard. La Peleş vine şi I. Văcărescu, tatăl Elenei, rechemat din postul său de ministru plenipotenţiar. Carol are o lungă explicaţie cu el. I. Văcărescu şi exprimă dorinţa de a-l vedea şi pe Nando, dar Carol îi interzice. Regele îi trimite Elisabetei mai multe scrisori (la 17/29 decembrie este şi ziua ei). Vorbeşte cu ironie despre "tremurul mesei", despre "parcul spiritelor". Nu crede în şedinţele de spiritism. Şi nici în tot felul de credinţe obscure cu care E. Văcărescu o înconjurase pe Elisabeta. La 22 decembrie/3 ianuarie, pleacă la Pallanza unde încă se află regina. La Budapesta se întâlneşte cu împăratul Franz Joseph. Îl vede şi pe prim-ministrul Szapay, care îl întâmpină la Buda, şi îi vorbeşte de Transilvania. La Pallanza discută îndelung cu Elisabeta despre Ferdinand, care este aşteptat şi el să sosească de la Sigmaringen.

La 30 decembrie/11 ianuarie se alătură celorlalţi membri ai familiei. Cu toţii se gândesc cu bucurie la apropiata căsătorie. Se întorc în ţară împreună.

Faţă de ceea ce a fost la nuntă (la care a fost prezent şi Wilhelm al II-lea), faţă de călătoria la Viena, împreună şi cu Alfred, fratele Mariei, şi unde tinerii căsătoriţi au fost bine primiţi de Franz Joseph, faţă de călătoria cu trenul până la Bucureşti, faţă de toate acestea, descrise pe larg de Maria în memoriile sale, Ferdinand adaugă în scrisorile lui alte diverse întâmplări ale unei călătorii de nuntă. Tinerii căsătoriţi sunt întâmpinaţi cu tot fastul necesar la venirea lor în ţară. "Pe la ora unu după-amiază am ajuns aici după o călătorie foarte plăcută într-un tren foarte confortabil şi după ce micuţa noastră a dormit foarte bine toată noaptea; aşa că s-a prezentat foarte odihnită şi arăta într-adevăr atât de bine şi de fermecătoare, încât simpla ei prezenţă a cucerit toate inimile." Este încântat de festivităţile de primire la sosirea în Capitală. La fel ca tânăra lui soţie, este impresionat de aceste dovezi de simpatie. A ciocnit paharul cu o mulţime de oameni, s-a declarat încântat de costumele populare, de aerul sărbătoresc pe care l-au luat Bucureştii în acele zile. Şi Ferdinand îi descrie soacrei sale festivităţile care au urmat, prezentarea a circa 1.000 de domni şi doamne, oferirea de cadouri (300.000 de franci pentru scopuri caritabile): un ornament de masă într-adevăr foarte frumos, costume populare româneşti "absolut încântătoare", o faţă de masă foarte frumos lucrată... Seara un bal la teatru pe care municipalitatea l-a oferit în onoarea lor. Un teatru foarte frumos decorat, amintind de teatrele de la Curtea regilor Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea. În a treia zi de la venire, în cinstea lor, e dat un dineu de circa 100 de persoane. Scrie Ferdinand încântat: "Missy s-a comportat admirabil şi şi-a dat silinţa să fie cât mai amabilă cu putinţă. Trebuie să spun că a arătat extraordinar de fiecare dată şi toată lumea a fost încântată de ea.

Primirea care ni s-a făcut din partea întregii populaţii a fost într-adevăr grandioasă şi extrem de călduroasă, pe toate feţele se citea bucuria sinceră, aşa că prima impresie a lui Missy despre noua ei patrie a fost foarte, foarte bună. Cu cât stai mai mult împreună cu acest copil drăgălaş, cu atât mai mult înveţi să-l preţuieşti şi să-l iubeşti; într-adevăr trebuie să fiu veşnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a făcut să mă îndrăgostesc de această fiinţă admirabilă şi pentru mine e cel mai mare noroc că ea s-a obişnuit atât de bine cu noua ei viaţă de femeie măritată". Şi Ferdinand face un fel de legământ cu el însuşi: "Voi face tot ce stă în puterea mea să o protejez şi să mă îngrijesc de ea, de comoara mea preţioasă şi voi încerca să înlătur prin dragostea mea tot ceea ce a lăsat ea acasă de dragul meu şi sper că măcar într-o anumită măsură voi reuşi să fac acest lucru".

O vede pe tânăra lui soţie capabilă să facă faţă cu succes noii ei situaţii şi, împreună cu el, să ducă la capăt proiectul lor de viaţă. Cu atât mai mult cu cât foarte repede ea rămâne gravidă. Faptul îl face să privească viitorul "fericit şi plin de încredere". Sigur că Maria nu se simţea bine fizic, dar totul era firesc în situaţia în care se afla. Ferdinand, deşi ocupat, după cum ne spune, cu batalionul pe care-l avea în grijă, caută să reducă orele de serviciu în aşa fel încât s-o lase cât mai puţin singură pe soţia lui. Carol nu-i deranjează în această perioadă şi nu vine la ei decât atunci când iau masa. Missy cântă, pictează. Ferdinand îi citeşte. "În orice caz nu ne-am plictisit", îi scrie el soacrei sale în februarie 1893. "Majoritatea timpului o petrecem în micul budoar al lui Missy. Acolo este un colţişor foarte plăcut, unde ne sărutăm după pofta inimii şi glumim şi suntem cei mai fericiţi, şi atunci te gândeşti numai la tine însuţi şi la propria fericire atât de mare." Împreună discută planurile de sistematizare a Cotrocenilor şi regretă că aceasta se va face în doi ani şi nu mai devreme. Ziua de 10 mai 1893 n-o serbează aşa cum tinerii şi-ar fi dorit. Ferdinand ar fi vrut să-i arate soţiei sale cum este ţara în sărbătoare. Îi scrie fratelui său Carlo că Missy s-a amuzat de minune mai cu seamă vizitând expoziţia de flori din parcul Cişmigiu. Alte prilejuri de amuzament n-au fost, pentru că, în aprilie 1893, fuseseră mari inundaţii de pe urma cărora Capitala a avut de suferit (la 26 aprilie Bucureştii erau sub ape). În aceste condiţii, Carol decide ca sărbătorirea zilei naţionale să se limiteze doar la serviciul religios şi la parada militară. Banii economisiţi astfel au fost folosiţi pentru sinistraţi.

Este o perioadă în care Ferdinand trimite multe scrisori soacrei sale. Scrisori în care nu încetează să laude comportamentul Mariei. "În general este mereu aceeaşi şi mereu veselă faţă de mine şi treptat se împacă cu situaţia ei şi priveşte viitorul cu bucurie. Faţă de lume nu lasă să se vadă nimic din starea ei şi este mereu amabilă şi zilnic câştigă tot mai mult inimile oamenilor." Tinerii însurăţei organizează ceaiuri la care invită mai ales doamne. Pe unele dintre acestea Maria le invocă adesea în jurnalul ei. Organizează, de asemenea, dineuri mai restrânse. În primele luni, tinerii nu se duc la Sinaia. Nici anotimpurile nu erau propice, nici starea de sănătate a Mariei nu îndemna la călătorii. Ferdinand se duce la Iaşi. Pune o piatră fundamentală la Universitate. El nu se bucură precum o face unchiul său Carol de astfel de ceremonii. Le descrie cu ironie. Îi place mersul cu trenul pe noua linie ferată care străbate o parte foarte frumoasă a Moldovei, trecând prin "splendide păduri seculare", printre "minunate văi înflorite". La gară "o primire colosală cu multă gălăgie şi încă şi mai multă lume în frac; pe cei mai mulţi nici nu-i cunoşteam". "A fost o festivitate frumoasă, îi scrie Ferdinand fratelui său: doar că soarele ardea îngrozitor, iar cuvântările pe care a trebuit să le ţin sau să le ascult nu au avut darul să mă răcorească niciun pic. Asta a durat cam o oră, după care am făcut o vizită mitropolitului Moldovei..., un moşneag fără prea multă cultură, dar destul de instruit (sic!), nu vorbeşte decât româneşte şi este teribil de încăpăţânat în sensul că eu mă cert încontinuu cu el; este mereu nemulţumit de tot, în fine un om cu care este greu de trăit, dar cu toate acestea este destul de manevrabil când îl abordezi ca pe un copil şi îi lauzi seminarul, pe care pretinde că l-a făcut el însuşi, dar care a fost construit cu banii statului. După această vizită care a durat aproape trei sferturi de oră, m-am dus, fireşte, tot timpul însoţit de preşedintele de Consiliu, Lascăr Catargiu, un om îngrozitor de plicticos, la un banchet de 170 de invitaţi oferit de primăria Iaşului. Unul din acele prânzuri de oraş de provincie care a debutat cu zacuscă, fripturi de porc necomestibile, caviar, despre care nimeni nu mai ştie de când datează, sardele în ulei rânced etc., dar pe care bunii ieşeni l-au devorat cu mare plăcere în mai puţin de o oră şi jumătate, restul nu era prea rău, în fine, după ce am stat vreme de două ore şi jumătate ne-am ridicat ca să facem un scurt cerc. Alături de mine mitropolitul, care vorbeşte puţin, şi domnul Catargiu care vorbeşte şi mai puţin. Din fericire vizavi se afla ministrul Cultelor, un tânăr foarte instruit şi foarte, foarte inteligent, care, sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult (era vorba, desigur, de Take Ionescu - n.n.). N-au fost decât şase toasturi pe care le-am pregătit dinainte, altminteri am fi contat pe vreo douăsprezece. După masă am mai vorbit câteva minute şi pe urmă a început un turneu de vizite în diferite şcoli care au durat cam şase ore; la ora şapte am plecat şi am ajuns la Bucureşti luni dimineaţa, chiar la micul dejun." Plecase sâmbătă seara. Făcuse un drum pe care îl făceau navetiştii Iaşi-Bucureşti şi atunci, la 1893, şi după aceea, şi îl fac şi astăzi. Pentru Missy era prima oară când se afla departe de Nando. "Ea ar fi vrut să mă însoţească, dar ar fi fost prea mare oboseala."

Pentru tinerii căsătoriţi apare o veste bună: se termină lucrările la "Casa Pădurarului", de la Sinaia, şi, în aceeaşi zi, reîncepe reconstrucţia Cotrocenilor. Ferdinand e bucuros că "lui Missy îi merge, slavă Domnului, cât se poate de bine şi se bucură de aerul tare şi proaspăt". Soseşte şi Ducky, sora lui Missy, şi bucuria lor este cu atât mai mare. Se duc împreună la Urlătoare, la Buşteni, la Predeal, la Poiana Ţapului, la Poiana Stânii. Cele două tinere împart premiile celor mai buni ţintaşi din batalionul lui Ferdinand. La Peleş o au ca invitată pe regina Natalia, soţia lui Milan Obrenovici al Serbiei. Ea era româncă de origine, fiica unui colonel din Basarabia, Petre Keşcu, şi al Pulcheriei Sturdza. Cunoscând-o, cele două fete au văzut şi cum trece istoria pe lângă ele. Căsătoria Nataliei cu Milan avusese loc în octombrie 1875, divorţul 12 ani mai târziu. Fiul lor, născut în 1876, ajunge rege în 1889 şi este asasinat împreună cu soţia sa, Draga Mašin, pe 29 mai/11 iunie 1903, în timpul sângeroasei lovituri de stat care înlătură familia Obrenovici de la putere în Serbia. Ca oaspete al lor la Sinaia îl au şi pe Lecomte de Nouy, arhitectul francez invitat de Carol I şi angajat pentru a restaura câteva dintre cele mai reprezentative lăcaşe de cult din România: Biserica Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, Biserica Curtea de Argeş, Biserica Sf. Dumitru din Craiova, Biserica Mitropoliei din Târgovişte. Opera sa reparatorie a fost controversată, dar s-a făcut. Multe altele, poate mai puţin controversate, au rămas doar pe hârtie.

Mariei îi plăcuse tatăl lui Ferdinand. Îl găsea inteligent, cult, modest, de un admirabil altruism, un excelent cunoscător al artei. Despre Antonia, mama lui Ferdinand, nu avea aceleaşi bune păreri. I se părea că trăieşte într-o cochilie înconjurată de prejudecăţi religioase, de reguli şi formule. Nici unchiul lui Ferdinand, Carol, regele României, nu-i făcuse o impresie prea bună şi nici regina Elisabeta, pe care logodnicii o văzuseră la Segenhaus. Aştepta să-i cunoască mai bine. Prilejul de a-i cunoaşte se iveşte după căsătoria tinerilor principi şi aşezarea lor în ţară. În desfăşurarea tuturor acestor întâmplări din viaţa lor, Maria scrie despre sine că era "o nevinovată mică, prostuţă, cu un căpşor plin de visuri şi iluzii. Plină de elan, dar dezarmată şi nepregătită am pornit în viaţă". Şi mai departe: "Aşa am păşit pe drumul spinos, bogat în capcane, al destinului meu. Şi nimeni nu m-a pus în gardă: Fii atentă! Şi nimeni nu mi-a explicat că această viaţă nu este un vis, ci realitate palpabilă, amară". Eugen Wolbe vede deosebirile temperamentale dintre Maria şi Nando, dintre "omul datoriei, zgârcit la vorbă, mereu serios, mai degrabă înclinat spre melancolie decât spre seninătate sufletească" şi "copila mondenă, vorbăreaţă, lăuntric liberă, o fiinţă fericită în frumuseţea ei triumfătoare, o fiinţă încă neîmpovărată de rigorile vieţii şi responsabilităţii"