Milică

Mi-a plăcut întotdeauna cinismul sănătos al lui Milică, voios, îndreptat nu asupra oamenilor, ci asupra năpastei ăsteia de viaţă. Iar Milică avea cinismul de care vorbesc cu vîrf şi îndesat. Avusese o operaţie grea, îi cauterizaseră sau extirpaseră nişte ganglioni, nu mai ştiu ce. În fine!

Şi Milică se săturase de spital:
- Mi-au ieşit părul prin căciulă şi oasele prin pijama, mă! zicea.

Şi i-a zis doctorului că nu mai vrea să stea acolo, dar doctorul n-a vrut să-l lase să plece:
- Trebuie să te mai ţinem - zice - că acasă mori cu zile fără asistenţă.
- Fără asistenţă mai merge cum mai merge, dom' doctor, fără asistentă o să-mi fie mai greu.

Avea el acolo o asistentă pe care o trombonea toată ziua, că tare-i mai plăceau femeile lui Milică. Las' că şi ele lui! De multe ori îmi povestea cu ochi umeziţi de cîte una.

Pînă la urmă l-au externat - prea s-a rugat. Şi-ntr-o zi, veneam spre casă. Văd pe unul, care mergea în faţa mea: încet, aplecat de covăţică (aşa zicea el la cifoza ce-l cocoşa tot mai mult în ultimii ani), cu mîinile la spate şi cu paşi parcă plutind - era Milică!
- Ce faci, Milică? Ţi-au dat deja drumul?
- Mi-au dat pînă la urmă, cu semnătură. Mi-a zis doctorul: "Dom' Ţibulcă, noi nu ne afumăm nici o răspundere. În gîndul meu: vă afumaţi, nu vă afumaţi - nu mă interesează. Eu vreau să mă afum, dar acasă, cu agheasma mea de butuc. Şi-mi zice: Dacă nu mori pînă mîine dimineaţă, înseamnă că scapi cu viaţă.
- Şi?
- Păi, aştept pînă mîine dimineaţă.
- Şi te-a cauterizat? Ce-i asta? Te arde, nu?
- Da. M-au ars la portofel. Cred că de aia m-au adormit mai întîi.

Ne-am despărţit la răscruce: eu luînd-o tot înainte, el - spre stînga, către căsuţele de pe Smîrdan. M-a salutat cu un zîmbet... duios, nu ştiu cum să-i spun, cu mîna dusă la cap, aşa cum a salutat Mareşalul cu pălăria ridicată în faţa plutonului de execuţie.

După o lună a murit.

***
Ştii, zice Sancho Panza la un moment dat: "Bun venit, năpastă, dacă vii singură." Iar Milică avea şi el o vorbă: Zi merci dacă ţi-a intrat un ghimpe în picior, că putea să-ţi intre în ochi". Şi lui Milică, sărmanul, chiar i-a intrat în ochi, al naibii i-a mai intrat în ochi. Daaa, năpasta n-a venit singură! Întîi l-a lăsat nevasta.

Apoi a dat în cancer Milică! Asta a fost! Am fost la spital la el. Era acolo femeia cu care a trăit el în ultima vreme, o lungancă ochelaristă, care s-a ataşat de el ca un căţel. Ea s-a ocupat de toate, a umblat pe la doctori. Nevastă-sa îl lăsase, cum am spus, nu a vrut să vină nici la spital. A venit după aceea, cînd să ia apartamentul cumpărat de el. Şi cînd discutam noi, lucruri mărunte, nu altceva, şi încercam să-i abat cît de cît atenţia de la boală, că el ţinea tare mult la mine, zic, cînd discutam, a intrat o asistentă numai zîmbet, încerca să-l încurajeze:
- Ia să facem noi injecţia, dom' Milică.

Iar Milică a început să plîngă, că injecţiile erau tare dureroase, îl istoviseră. Plîngea aşa, liniştit, nu se opunea. Ş-am văzut-o pe asistenta aceea frumoasă, aplecîndu-se cu seringa în mînă asupra lui Milică, cu urechiuşa ei de alabastru, cu ţîţele împungînd albul halatului... N-am mai rezistat şi am ieşit afară. Şi-mi reproşam: Ce ticălos pot fi, nu pot să îndur atîta lucru, iar el îndură o golgotă. Şi-mi ziceam atunci că viaţa asta e un mare-mare rahat.