La mătuşa Melania

De Paşti am vorbit în dorul lelii la gard cu Dan, vecinul şi prietenul meu din copilărie. Purtaţi de liniştea zilei pascale, dar şi îmboldiţi de un pahar-două de vin, ne-am amintit de sărbătorile din copilăria noastră - de Paşti, de Crăciun, de Anul Nou, de nunţile de odinioară. Nu fac parte dintre babalîcii care susţin că "era mai bine înainte", cu atît mai puţin dintre căzăturile care încep frazele cu "tineretul din ziua de astăzi...", dar, hotărît lucru, sărbătorile de altădată s-au pierdut încetul cu încetul. Şi pierderea asta mi se pare irecuperabilă, aşa cum un vin de cel hrănit picură încet în pămînt, fiindcă doagele butiei s-au subţiat de vechime. Fiorul şi bucuria sărbătorilor au dispărut în frenezia consumistă, aşa mi se pare. Vor fi fiind alte fioruri azi - nu le cunosc. Şi nici nu vreau. Iaca aşa!

Încă multe am a vă spune, dar nu puteţi să le purtaţi, spune un Gînditor. Cei din vremea Lui, chiar apostolii, nu prea au putut să le poarte. Şi cuget şi eu ca prostul: Oare generaţiile ce vin vor mai putea purta amintirile mele, acestea vor mai trezi vreun fior, vreo cutremurare în cei care nu au cunoscut aceste sărbători? Apoi, la fel de important: Voi putea purta eu misia de a le reînvia în sufletele oamenilor? Asta dacă mă ambiţionez să cred că am o misie şi nu doar umblu fleandura prin viaţă, în somnolenţă descumpănită şi comodă. Căci e mai comod să trăieşti fără misii, mai trendy, mai postistoric.

*
... Cu Dănuţ mergeam cu uratul. De-abia apucam să uit colinda:
că şi începeam să învăţ urătura. Şi cu cîtă nerăbdare aşteptam să vină ziua de urat! Repetam din vreme, o tolocăneam pe mama toate zilele de după Crăciun, iar în seara de Anul Nou ştiam urătura ca pe apă. O ajutam pe mama la curăţat maţele porcului ori la făcut coşuleţe din hîrtie creponată pentru brad şi bolboroseam în acest timp:
Mă rog, nu era chiar "în seara lui Vasile Sfîntul", urătura era pentru a doua zi, de Sfîntul Vasile cel Mare, însă noi o ziceam cu o zi înainte. Cine să se ia de nişte mucoşi acolo! Oricum, ne puteam mîndri, eram cu un pas înaintea celorlalţi, fiindcă cei mai mulţi urau cu:
Alo, alo, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mînaţi...

urătură pe care o ştiau de la şcoală, din cartea de citire. Ce-i drept îi drept, tata ne-a pus în cofă pe toţi. Ne-a zis odată, ba încă repezit şi fără să răcnească lung "hăi-hăi" şi "aho-aho", o urătură care dura o mică de ceas, cum se zicea pe atunci, adică un sfert de oră. Frumoasă mai era! Aşa se ura pe vremea lui! Era cu bădica Traian:
*
Începeam uratul de la mătuşile noastre Melania (a mea) şi Popovicioaia (a lui Dănuţ), care puneau în vedere din vreme părinţilor noştri să mergem cu uratul la ele "numaidecît" (un cuvînt care azi a fost înlocuit aproape în totalitate de "neapărat"). Problema era că aceste mătuşi locuiau pe nişte coclauri, că nici dracu' nu se ducea la ele cu uratul. Popovicioaia stătea pe malul unei rîpe adînci, iar pădurea începea chiar în spatele casei; foşgăia de porci mistreţi şi de alte gadine, după cum, în gură-căscarea noastră, ascultam poveştile mătuşii lui Dănuţ. Porcii ei se amestecau cu mistreţii, că nici nu mai ştiai ce fel de friptură sau de răcituri aveai în blid la Popovicioaia - de porc domestic sau de mistreţ? Dreptu-i, mistreţii erau şi de ajutor. Nu mai aveai nevoie de cal şi plug, ca să scoţi cartofii. Mistreţii arau grădina după cartofi rînd cu rînd, fără să ceară plată pentru muncuşoara asta, zicea Popovicioaia. Iar căţeaua ei, o chema Lola, a fugit în pădure şi n-a mai venit acasă vreo lună de zile; cînd a venit, era a făta. Se bănuia că boala de căţea s-a îngurluit cu vreun vulpoi, că prea au fost roşcaţi şi cu boticul lung puii fătaţi; şi făceau "cheau-cheau!" ca vulpiţele.

Mătuşă-mea Melania, sora tatei, stătea chiar în capul satului, în vîrful dealului. Frămîntam glodurile pînă acolo de ziceai că lucrăm la făcut vălătuci. Fiindcă, nu ştiu cum mama dracului se făcea, dar în copilăria mea întotdeauna erau gloduri de Anul Nou. Şi nu ne puneam imperativul încălzirii globale pe atunci. Ineluctabila temă e astăzi sfredelită cu burghiul mass-mediei în capetele fraierimii de către experţii din comitete şi comiţii mondiale, bine remuneraţi, urmaţi de presaşii ce reiau, pe principiul verificat din vechime, că măgarul pe măgar scarpină, boscorodeala încălzirii planetare. Şi uite aşa se tot încălzeşte, frăţioare, gogoloiul ăsta de pămînt ca un cartof în spuză. Şi nu explodează dracului! Dar să lăsăm...

De Crăciun îngheţa, ningea, dar de Anul Nou se încălzea şi, de cele mai multe ori, ploua. Dar nu ploua ca lumea, nu turna cu găleata sau măcar cu cofa, nu se rupeau baierele cerului, dar, avînd în vedere că se topea zăpada căzută pe la Crăciun, se făcea pe drum, frate, o chifliceală cum îi groşciorul, adică smîntîna, aceea pe care o lingeam ca Nică a lui Ştefan a Petrei din oale pînă rămînea numai chişleagul, adică laptele acru, purtînd numele ruşinos de sămăchişă prin alte părţi.

Aşa că o luam prin noroaiele ca smîntîna, fleoşc-fleoşc prin băltoace, chift-chift pe marginea răzmuiată a drumului. Mai cu seamă era grea ultima parte a drumului, de la moş Roşu şi pînă la casa mătuşii. Dealul era şi mai povîrnit, urcai şi mai opintit, iar glodurile se făceau vîrtoase. Dacă-ţi rămînea bocancul în hlei, adică în argilă, bre, asta ştie azi tot ţăranul, greu îl mai scoteai!

Ajungeam cu răsuflarea tăiată la casa mătuşii, cocoţată sus pe un dîmb, cu o fîntînă cu cumpănă la poartă. Răcneam urătura mai să ne dăm duhul, zdroncănind tare cu mîna îngheţată pe clopoţel, ca să ne acoperim gîfîiturile.
- Hopuri, hopuri, hopurele / La mulţi ani cu viorele! / Hopuri, hopuri, hopurate / La mulţi ani cu sănătate!! ziceam la sfîrşit.
- Să trăiţi şi să fiţi sănătoşi! La mulţi ani! Hai, intraţi în casă să vă încălziţi.

Atîta aşteptam! Ne curăţam cît de cît încălţările pe răzătoare şi buluc în casă! Treceam mai întîi printr-o săliţă cu două uşi, cu ţoale de cîrpă pe jos. Lăsam urme de noroi, dar şi aşa ţoalele erau murdare. La nunta băiatului cel mare al mătuşii Melania aici se primeau nuntaşii. Cînd vedeam pe cineva intrînd pe poartă, noi, copiii, strigam "Primirea! Primirea!", iar ţiganii-lăutari începeau să cînte melodia numită "Primirea". Mătuşa Melania sau moş Petrache primeau nuntaşii în săliţă: cu urări întortocheate pentru miri din partea nuntaşilor, cu mulţumiri din partea gazdelor, cu chiseaua cu dulceaţă de cireşe amare şi cu paharul cu vin, apoi coborau pe cealaltă uşă în ogradă. Noi, asemeni lui Mutulică punîndu-se la rînd de mai multe ori ca să-l pupe Albă ca Zăpada, ieşeam pe a doua uşă, apoi înconjuram casa şi intram iarăşi pe prima uşă, ca să mai luăm o linguriţă de dulceaţă. Ne lăsau. Cine să aibă grija noastră!

Mătuşa Melania era tare bucuroasă de venirea noastră. Mă strîngea cu foc la pieptul ei imens, fapt care mă ruşina întotdeauna. Mă străduiam să mă desprind cît pot de repede, cu toate că mătuşa nu mă lăsa aşa uşor. Figura ei de obicei încruntată, cu sprîncene îmbinate, care o făceau şi mai severă, era acum rîzătoare, cu ochi înduioşaţi. Eu şi Dănuţ, vecinul meu, eram cam singurii copii care ajungeam cu uratul pîna la ei. Mătuşa Melania ne dădea, oho, o sută de lei şi un pahar de vin.
- Ce dai vin la copchii? Eşti nebună, fa, Melanie, fa! îi reproşa calm, fîrnîind pe nas, moş Petrache.

El era un om paşnic de felul lui, blînd şi moale, moleşit şi mai mult în anii războiului şi prizonieratului, care i-au mîncat toată tinereţea. A venit din război, mai bine zis din prizonierat, de-abia prin '54 (sau chiar '56, nu ştiu exact). Căzuse prizonier la Cotu Donului. Povestea că a scos cărbuni din mina "Borba za ugoli", a lucrat la un terasament de cale ferată în taiga, a mîncat "kartoşki" degerate şi a dormit o vreme pe gheaţă. A adus-o pe Melania acasă, după ce s-a rugat de tata şi de fraţii tatei s-o ierte. Au mai stat cîţiva ani în casa părinţilor Melaniei, a bunicilor mei, şi după aceea şi-au făcut casă chiar în vîrful dealului, sub pădure.

Ce se întîmplase de fapt? Sînt greu de dezghiocat faptele după atîţia ani, totuşi... Faptele sînt conforme cu realitatea sau, mă rog, conforme cu amintirile din familie despre realitate, ceea ce pentru literatură înseamnă cam acelaşi lucru. Cînd tata şi nenea Mihai s-a întîmplat să vină amîndoi deodată din război, mătuşa Melania, sora lor, a fugit de-acasă, că oricum ar fi alungat-o, fiindcă le "făcuse neamul de ruşine". Mătuşa Melania era, cum se spunea, "rea de muscă", "nu se putea ţine", îmi explică mama cu resemnarea celor vechi în astfel de chestiuni. Fusese o "raucă", alt cuvînt de pe atunci, care la biserică se spune "desfrînată". Mătuşa de-abia se măritase, moş Petrache plecase pe front, iar ea s-a dovedit o adevărată "internaţionalistă" - s-a culcat în lipsa lui cu tot felul de soldaţi în trecere prin sat: români, nemţi şi ruşi după aceea. Aşa că mătuşa Melania a fugit de-acasă şi a stat ani buni într-un bordei cu o ţigancă, una Irina.

Mătuşa Melania era, într-adevăr, cam sărită de pe fix. Cu timpul aveam să aflu multe poveşti cu ea. Se cam temea de tata, care îi spunea în zeflemea "Brigulina", după numele unei vestite curve de pe atunci. Venea pe la noi să-i coase mama rochiile, însă potrivea astfel lucrurile ca să nu se întîlnească prea des cu tata, care o înţepa cu vorba mereu.

Era un chin cu rochiile astea!
- Mulţi peri albi mi-au scos rochiile astea, ţaţă Melanie, îi spunea mama cînd le tighelea la maşina Singer. Că noi aveam maşină Singer. Cred că jumătate din fetele generaţiei mamei primeau ca zestre maşina asta de cusut minune.
- Ce să fac, Săndică, dacă ăştia nu scot decît reviste de modă pentru sfrijite. Ia să scoată şi pentru grase!
- Mai abţine-te şi mata - îi zicea mama - că iar ajungi la cuţit.

Mătuşa Melania fusese operată de vreo trei ori de peritonită şi doctorii, spunea ea, i-au zis că nu vor mai avea ce să coase, peritoneul e ferfeniţă.

Totuşi, cînd se certa cu bărbatu-său, Melania venea la tata să-i împace:
- Mai Jănică, vină şi vorbeşte cu Petrache, că tu nu eşti aşa nebun ca noi iştialalţi, îl linguşea mătuşa.

*
Ne lăsa mama, pe mine şi pe soră-mea Doina, pe cîte două trei zile la mătuşa Melania. Eram mai mărişor de-acuma! După ce ne strîngea voiniceşte la pieptul ei imens, fapt pentru care mă ruşinam şi mai mult acum, mătuşa ne lăsa de capul nostru. Umblam prin grădină, prin pădure. Şi nu era mama să se îngrijoreze că ne suiam în cireşi sau nuc, că ne jucam cu Norocel, calul lui moş Petrache ori că făceam alte şi alte năzbîtii.

Dar cel mai mult stăteam în bucătărie cu mătuşa - în fundul patului mîngîind mîţele şi citind cărţile pe care mi le adusesem de acasă. Iar mătuşa umbla în jurul plitei din bucătăria afumată de vară cu paşii cu paşii ei grei, dup-dup, făcea mîncare şi povestea în acelaşi timp cum se găteşte sau ce mese minunate erau altădată.

Soră-mea asculta cu gura căscată, iar eu o luam voiniceşte pe drumul mare al visului din cărţi şi din bucătărie. Amestecam unele cu altele în voia cea bună. Netezeam şi rotunjeam totul, aşa cum mai tîrziu aveam să netezesc şi să rotunjesc banalităţile, absurdităţile şi incoerenţele vieţii în poveştile pe care le-am scris.

Şi, cu adevărat, poveşti miraculoase erau cele spuse de mătuşa Melania la lumina focului: cu ospeţe nemaipomenite la care se aflase de faţă, cu şunci fabuloase şi costiţe dinozauriene, cu pilafuri de pomină la hramuri de altădată, pilafuri învîrtite cu lopeţi mari de paltin şi scoţînd aburi de te înecai, cu mese de poveste, lungi "de aici pînă la Roşu" (care devenea pentru mine Împăratul Roşu) şi pline de bucate, mese binecuvîntate de şapte popi şi la care petreceau două-trei rînduri de meseni.

Iar eu, odată cu pîraiele de salivă din gură, străbăteam înfrigurat alte pîraie, pîrîiaşe şi torente năvalnice din junglele africane, căci eram trimisul special în căutarea lui Livingston, celălalt explorator, celebru ca şi mine. Mă strecuram prin sosurile mlaştinilor tropicale, clocotind pipărate de plita mătuşii, apoi, iată, ajungeam într-un apus de culoarea şerbetului, păstrat în cel mai ascuns colţ de poliţă, într-un desiş de junglă cumplită, fără nume, unde nu zbura nici pasărea şi nici mîţele mătuşii, Ciufulici şi Albiţoiu, care nu se prea sinchiseau de asta şi căscau de plictiseală, mijind ochii la paginile pe care le mîncam citindu-le; pe urmă mlaştinile Africii se transformau în smîntîna vîscoasă din mlaştinile în care Pip se întîlnea cu ocnaşul cel fioros dar atît de bun, şi mă scufundam în smîntîna asta, dar mă scotea glasul milos al lui Joe, "O să ţi se aplece, Pip, măi băiete", îmi zicea. Mă avîntam în şaua unui cal înspumat ca albuşul de ou bătut, mai frumos decît costelivul Norocel, cu sabia goală în mînă - la Baia! la Baia! să-l ajut pe Măritul Ştefan în faţa hoardelor lui Matiaş; şi intram primul în oraşul budincilor fumegînde cu torţele-vişine ale plăieşilor străbătînd biruitor Baia, căci acuma mătuşa punea vişinele conservate deasupra; apoi vişinele acestea ori poate focul din plită se preschimbau, ah, în ochişorii încercănaţi ai pinguinilor miraţi că le întinăm zăpezile veşnice, fiindcă acum eram cu Amundsen, Nansen, nu mai ştiu care, mergînd spre Pol, prin friguri şi răcituri încremenite, cu oasele întunecate ale stîncilor de carne ieşind din gheaţa răciturii...

Daaa! era hrănace, mătuşa Melania. Cumpăra slănină de la magazin şi spunea că ăştia de la stat nu ştiu să facă slănina bună, dar las' că merge ea acasă, o s-o fiarbă, o să-i pună boia de ardei, usturoi şi tot ce-i trebuie şi atunci să vezi slănină! Şi noi, copiii, tot înghiţeam în sec, gîndindu-ne la ce slănină minunată ne va face, dar mătuşa nu mai apuca să facă slănina aşa cum trebuie, fiindcă o mînca pe drum pînă acasă; era pofticioasă, v-am zis. Las' mă, copii, că o să vă fac data viitoare o slănină aşa de bunăăă, că o să mîncaţi şi cu ochii, dar data viitoare iarăşi cumpăra slănină din oraş şi pînă ajungea acasă o mînca în autobuz, o franzelă şi-o halcă de slănină erau nimic pentru ea; aşa că iar rămînea pentru data viitoare şi, tot aşa, alte dăţi viitoare, că n-a mai apucat, săraca, săracă să fie de păcate, să ne facă slănină aşa cum ştia numai ea, dar mie şi acuma mi se umple gura de salivă numai amintindu-mi de povestea mamei despre slănina aceea, fiartă în varză murată, cu boia de ardei multă-multă, cu usturoi, cu două-trei foi de dafin, cu cimbru uscat, ehei, să te lingi pe degete.

*
Prin liceu am încetat să mai merg la mătuşa Melania. Cred că nici ea nu prea mai venea pe la noi - ajunsese la a şasea operaţie şi doctorii o ameninţau că nu vor mai avea ce face. Am zărit-o o dată prin oraş, cu cociugele goale în mînă, venea de la piaţă. Eram cu Nela, colega mea, poate mai erau şi alţi colegi, nu-mi mai amintesc. M-am făcut că n-o văd pe mătuşa. De ce? Să fi fost teribilismul, jena prostului de adolescent care de-abia îşi lăsase opincile la barieră? Oarecum. Nu, n-am fost niciodată un personaj dickensian ruşinat de cei din mediul său de origine. Totuşi, ceva-ceva trebuie să fi fost, poate că mîna vîrîtă la un ceai în chiloţii ei imenşi Slavă Domnului că nu a durat boala asta de novice dezopincat.

Cum să apar eu în faţa colegilor cu femeia asta grasă de la ţară cu sprîncenele îmbinate, veşnic încruntate, cu batic legat sub bărbie şi cu capotul de diftină bătrîncios!? Nu-mi spusese Nela în una din plimbările noastre lungi, cvasisexuale, strecurîndu-şi mîna subţire sub braţul meu: "Tu eşti de la ţară, dar parcă eşti altfel." Cu ce împurpurare veselă şi dezamăgită am simţit lovitura acestor cuvinte!

Ultima oară am văzut-o pe mătuşa Melania seara, în staţia de autobuz. Fusese tot cu "marfă". Îndreptîndu-mă spre autobuze, ca să văd care-i cel spre satul nostru, mătuşa mi-a apărut brusc în faţă venind din întuneric. M-a cutremurat. Cu părul acela deja cărunţit ieşit de sub batic şi cu ochii pierduţi! M-a strîns la pieptul ei generos, am vorbit de una, de alta. Mi-a vorbit de problemele ei de acasă, de divorţul fetei, de calul cel nou care l-a muşcat pe moş Petrache de umăr şi de faptul că în curînd va trebui să meargă iarăşi "la cuţit". A şaptea oară. A fost ultima.

Cînd ea era la spital, moş Petrache a venit pe la noi şi ne-a povestit ce-a visat. Se făcea că pe Melania a apucat-o fierbinţeala şi deodată s-a înmuiat. Tot lăsa capul în jos, nu-l mai putea ţine drept. "Ce ai, Melanie?" "Nimica", rîdea ea. Şi a luat-o în braţe. Acum ea era mică-mică, ca un copil în scutece, iar el o ducea în braţe. O femeie în alb i-a spus să fiarbă şaptezeci şi şapte de căni de apă cu bulion mult şi sare. "De unde să găsesc eu atîta bulion?" se întreba moş Petrache. Pe urmă a văzut-o într-un salon de spital. Era tot mică-mică. Şi tot moale, cu capul în jos. Iar la piept ţinea strîns o sticlă mare cît ea. Şi sticla era fierbinte, cu ceva roşu înăuntru. "Ce leac îi aista, Melanie? Bulion?" Iar ea, cum era copil mic-mic, i-a spus cu glas de femeie matură: "Nu-i bulion, e sînge." Şi el, de frică, s-a trezit.

*
Azi fîntîna cea cu cumpănă nu mai scîrţîie la poartă, nu mai este nici bucătărioara afumată a mătuşii Melania, iar satul cel vechi e cenuşă. Deh, ca-n Sadoveanu.