Conform istoricilor, Spania de la începutul secolului al XIX-lea a fost al cincilea imperiu ca mărime din istoria umanităţii. Madridul a stăpânit teritorii de 13,7 milioane de km pătraţi. Acestea reprezintă 9,2% din suprafaţa terestră a Pământului. Chiar şi aşa, aurul şi bogăţiile aduse în Spania au avut mai mult efecte negative. Ele au devalorizat moneda naţională şi au susţinut inflaţia.
Celebrul sociolog Max Weber consideră că subdezvoltarea Spaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost cauzată tocmai de lipsa de motivaţie a societăţii de a se moderniza. Bogăţia a fost controlată de o minoritate conservatoare. Inovaţia şi spiritul întreprinzător au fost descurajate. Cu cât Spania a devenit mai bogată, cu atât a început să producă mai puţin. Dezvoltarea economică a fost stopată deoarece capitalul câştigat din colonii nu a fost reinvestit. Marii proprietari au trăit din randamentul capitalului, adică din renta anuală pe care pământul muncit de ţărani o producea.
După înfrângerea lui Napoleon din 1812, un grup de liberali spanioli a încercat reformarea ţării. Liberalii doreau o monarhie constituţională care să limiteze puterile monarhului. Regele Ferdinand al VII-lea a anulat constituţia. Conflictul social a devenit unul major. Pe o perioadă de 50 de ani au existat 12 lovituri de stat. Regina Izabela a II-a a fost forţată să abdice din cauza revoltelor populare. Regele Amadeo I a domnit doar câţiva ani, până când a fost forţat să abdice. Pentru prima dată în istorie, Spania devenea o republică.
Prima Republică Spaniolă a durat mai puţin de un an. Casa de Bourbon a fost restaurată. Principalul conflict politic a fost între anarhişti şi carlişti, susţinătorii monarhiei. În Catalonia, o regiune foarte săracă la acea vreme, anarhiştii au devenit din ce în ce mai puternici. Tensiunile sociale au culminat cu Săptămâna tragică din 1909. Armata a reprimat sângeros o revoltă a clasei muncitoare. Atentatele teroriştilor anarhişti au devenit tot mai numeroase la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX.
Spania şi-a păstrat neutralitatea în timpul Primului Război Mondial. Corupţia guvernamentală a continuat. Populaţia a pus o mare presiune pentru schimbare. Triumful brutal al comunismului în Rusia a stârnit teama conservatorilor. Ei se temeau că scenariul se poate repeta. În consecinţă, aristocratul Don Miguel Primo de Rivera a dat o lovitură de stat. A devenit dictatorul Spaniei, fiind susţinut de către rege şi de armată. Rămând fără sprijin popular, el a demisionat la începutul anilor '30. Revoltele din mediul rural şi din micile oraşe l-au determinat pe regele Alfonso al XIII-lea să convoace alegeri anticipate.
Francisco Franco s-a născut la Ferrol, un oraş industrial din nord-vestul Spaniei. El s-a făcut remarcat în războiul de cucerire al Marocului de către Spania din 1909-1925. La sfârşitul conflictului câştigat de către spanioli, a fost promovat la gradul de general de brigadă. A fost cel mai tânăr militar din Europa care a obţinut acest post până atunci. Curajul său de pe câmpul de luptă i-a adus aprecierea regelui Alfonso al XIII-lea. Franco s-a opus transformării ţării în republică. Ura sa faţă de marxism l-a determinat să se implice în complotul organizat de generalul Emilio Mola.
Lovitura de stat din 1936 s-a transformat rapid în război civil. El a luat vieţile a peste un milion de oameni. A fost cel mai crud război cunoscut de Spania în secolul al XX-lea. Mai mulţi generali conservatori, cu convingeri de dreapta, au pornit o revoltă în Maroc, îndreptată împotriva guvernului de stânga de la Madrid. Guvernul central a ignorat revolta, subestimând forţa armatei coloniale. Printr-o transmisiune radio, Franco a cerut ca toţi ofiţerii superiori din Spania să se alăture revoltei.
Drept răsplată pentru modul în care a condus trupele în revolta din Asturias, Franco a fost numit şeful de stat major al armatei spaniole. El a profitat de această poziţie. A complotat pentru răsturnarea guvernului format dintr-o coaliţie de stânga, ce câştigase recent alegerile. Având convingeri monarhiste, a fost trimis în insulele Canare. De teamă că noul partid de stânga va aduce marxismul în Spania, forţele conservatoare s-au decis să înlăture noul guvern prin forţă. Simţindu-se nedreptăţit, Franco a fost de acord să se alăture mişcării.
Rebelii au crezut că lovitura de stat se va transforma în scurt timp într-o revoluţie. Ei au subestimat popularitatea mişcărilor de stânga din multe regiuni ale Spaniei. Guvernul de la Madrid nu a luat în calcul forţa militară a armatei din Maroc şi dorinţa multor conservatori de a restaura vechiul regim. La trei zile de la izbucnirea revoltei, Spania a fost împărţită în două mari tabere, atât din punct de vedere teritorial, cât şi din punctul de vedere al claselor şi al ideologiilor. Cauzele războiului au fost de natură socio-economică, ideologică şi religioasă. Perspectivele atât de diferite asupra lumii au generat un conflict. Acesta a depăşit regulile tradiţionale ale războiului.
Războiul a început bine pentru tabăra naţionalistă. Ea a ocupat sudul, vestul şi o bună parte a centrului Spaniei. În mai puţin de cinci luni de zile, rebelii ajunseseră la porţile Madridului. Punerea sub asediu a capitalei i-a mobilizat pe republicani. Ei au reuşit să respingă ofensiva. Sloganul apărătorilor a fost: "Fascismul doreşte să cucerească Madridul. Madridul va fi mormântul fascismului."
Mai multe detalii, într-o versiune bogat ilustrată, găsiţi la http://ro.historylapse.org/razboiul-civil-spaniol.