În secolul al XIX-lea, politologul şi istoricul Alexis de Tocqueville considera că Statele Unite şi Rusia vor deveni marile puteri mondiale ale viitorului. Statele Unite aveau o armată modestă, dar dispuneau de resurse economice aproape nelimitate. Poziţia strategică era ideală, America de Nord fiind înconjurată de două oceane. Potenţialul industrial şi antreprenorial era enorm. Conform doctrinei Monroe, Washingtonul trebuia să controleze America Latină. Influenţa în Asia era în creştere.
Expansionismul american a înfrânt rezistenţa indienilor americani, a Mexicului şi a Imperiului Spaniol. Americanii au obţinut controlul asupra Cubei, Filipinelor, insulelor Guam şi Puerto Rico. 90% din indienii americani au fost exterminaţi. Între 50 şi 100 de milioane de nativi au fost ucişi pe parcursul a două veacuri. Preşedinţii americani s-au ferit să se implice în afacerile europene. Ei au fost, însă, tot mai activi în politica mondială, dominând pieţele externe din Asia şi din America Latină.
Washingtonul a devenit capitala unui stat ce-şi dorea păstrarea stării de fapt. Acelaşi lucru se putea spune şi despre Regatul Unit. Englezii formaseră cel mai mare imperiu colonial din istoria umanităţii. El cuprindea 33,7 de milioane de km pătraţi, adică 22% din suprafaţa planetei. Aproximativ 20% din populaţia mondială trăia sub stăpânirea britanicilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, produsul naţional brut al Marii Britanii era de 36,3 milioane de dolari. Potenţialul industrial era de două ori mare decât a restului puterilor europene la un loc.
Francezii au format al doilea imperiu colonial european ca mărime din acea perioadă. Suprafaţa de 5 milioane de km pătraţi, reprezenta aproximativ 5% din populaţia globală. Produsul naţional brut se afla la 23,5 milioane de dolari. Germania era văzută ca o ameninţare serioasă. Ea avea o producţie de 35,8 milioane de dolari, o populaţie mai mare şi un potenţial industrial ce concura cu cel englez. Astfel, cele trei mari puteri de status-quo, adică a statelor care doreau menţinerea lumii aşa cum era, vor colabora pe tot parcursul secolului XX.
Primul Război Mondial a însemnat sfârşitului puterilor europene şi creşterea puterii americanilor. Franţa şi Anglia au fost epuizate de costisitorul război de tranşee. Piaţa internă americană a prosperat de pe urma comenzilor europene. La nivelul puterii latente, Statele Unite depăşeau orice competitor. Asta nu a determinat impunerea punctului de vedere american în lume. Washingtonul a preferat o politică externă de relativă izolare. Germania rămânea o ameninţare pentru Europa.
Marea Britanie şi Franţa au construit unele din cele mai mari imperii din istorie. În perioada interbelică, mândru de puterea englezilor, Churchill spunea că în Imperiul britanic soarele nu apune niciodată. Realitatea economică şi socială îl contrazicea. Imperiile coloniale europene deveniseră şubrede. Englezii şi francezii nu au avut resursele necesare pentru a-şi păstra cuceririle. Mişcările de autodeterminare a popoarelor europene se extindeau la nivel planetar.
Prin refuzul ratificării Tratatului de la Versailles şi prin retragerea din Liga Naţiunilor, diplomaţia americană a fost caracterizată de către istorici drept izolaţionistă. Această afirmaţie nu este întru totul exactă. Pe parcursul perioadei interbelice, Washingtonul a fost implicat în mai multe acorduri internaţionale. Cele mai bune exemple sunt: conferinţele navale, pactul Kellogg-Briand şi politica "vecinului cel bun", prin care se încerca îmbunătăţirea relaţiilor cu statele din America Latină.
Regatul Unit a fost slăbit de costurile umane şi materiale din Primul Război Mondial. Obiectivul principal al diplomaţiei engleze a fost păstrarea şi lărgirea imperiului colonial. De frica puterii hegemonice continentale a Franţei, Londra a dus o politică de conciliere faţă de Germania. Ea a considerat că Germania a fost tratată nedrept de Tratatul de la Versailles. Politica externă a Angliei fost afectată de gravele probleme economice şi sociale interne. O strategie diplomatică pe termen lung nu a putut fi realizată din cauza instabilităţii guvernamentale.
Franţa a fost cea mai afectată ţară de Primul Război Mondial. Ea a pierdut peste 1,5 milioane de soldaţi şi a avut în jur de 3,5 milioane de răniţi. Parisul a avut o poziţie foarte dură faţă de Germania. Pentru a se asigura că nemţii nu vor mai reprezenta un pericol, Franţa a încercat să construiască un sistem de alianţe care implica Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia. Graniţa de est cu Germania a fost întărită prin construirea fortificaţiilor liniei Maginot, la mijlocul interbelicului.
Sfârşitul Primul Război Mondial a adus Statelor Unite câteva probleme, precum grevele muncitoreşti. În scurt timp situaţia a fost redresată. Americanii au experimentat, în al doilea deceniu al secolului XX, cel mai mare boom economic din întreaga lor istorie de până atunci. În acest context, scriitorul american Francis Scott Fitzgerald, a scos romanul care avea să-l facă celebru, Marele Gatsby. Visul american însemna că viteza creşterii economice dădea ocazia îmbogăţirii oricărui om simplu prin muncă şi ingeniozitate.
Criza economică a început o dată cu prăbuşirea stocului bursier de pe Wall Street. În medie, valoarea bursei a scăzut cu 40%. Totuşi, preşedintele republican Herbert Hoover a rămas optimist, ignorând semnalele economice. Criza s-a accentuat. S-a ajuns la o rată a şomajului de peste 25%. Profitul fermelor a scăzut la jumătate. Banii de pe bursă nu au avut acoperire reală în economia de piaţă. Mare parte din sumele exorbitante câştigate de oamenii de afaceri a fost rezultatul speculaţiilor. În scurt timp criza a devenit una planetară.
O versiune ilustrată a poveştii acestor evenimente puteţi găsi pe History Lapse la: ro.historylapse.org/puterile-de-status-quo-in-perioada-interbelica