Rusaliile, Cinzecimea, Pogorîrea Duhului Sfînt - Traducerea: prima minune

Oamenii au vrut cu de la sine putere, de jos în sus şi de pe orizontala superficialităţii mundane, să-şi dea putere, adică să se unească, să se unifice şi să se înalţe singuri la cer, construindu-se, "arhitecturîndu-se" ca putere unificată, ca voinţă de transparenţă şi de transmisie imediată, fără nevoie de mediere, dar (tocmai de aceea?) şi "fără mesaj" sau cu mesaj pur mundan. Şi au fost pedepsiţi să se traducă pînă în străfundurile fiinţei, pulverizarea lingvistică devenind modelul împrăştierii intime, la propriu, a fiinţei umane. Iar acesta a fost "episodul" Turnului Babel.
 
Traducerea este însuşi misterul şi minunea Pogorîrii Sfîntului Duh. Rusaliile sînt misterul şi minunea transcenderii exclusiv prin voinţă divină, ca dar divin, a separaţiei şi pulverizării lingvistice post-(ba)belice (căci babelicul este belicos). Numai divinul, de sus în jos, poate spulbera pulverizarea, poate risipi împrăştierea, nu omul, prin proprie voinţă.
 
În Faptele Apostolilor (2, 1-11), darul limbilor este figurat metaforic, mai exact metonimic - altfel spus contingent, din aproape în aproape, ca joc de cuvinte, prin contiguitate şi contaminare (im)pur lingvistică -, prin limbi de foc. Credinţa universală trebuie să se răspîndească universal, adică să-şi împlinească telos-ul universalist.
 
Or, Pogorîrea Duhului Sfînt înseamnă traducere la puterea a doua, traducere a traducerii, meta-traducere sau arhi-traducere: Duhul Sfînt este traducerea în act, altfel spus Verbul, Logosul, care e zidire şi întrupare, şi el se pogoară, adică se traduce. Traducerea se traduce. Dar ea devine posibilă ca minune divină şi este permisă tocmai pentru că mesajul ei este post-traducerea, transcenderea (anularea, neutralizarea) nevoii de traducere lingvistică prin universalitatea Credinţei (în dubla arhi-traducere: de sus în jos şi apoi de jos în sus, prin persoana sacrificială a lui Isus).  
 
Traducerea este (supremul) atribut divin: în episodul Turnului Babel, oamenii sînt pedepsiţi pentru că vor s-o suprime cu de la sine putere, prin construcţie mundană, iar de Rusalii ea este deja săvîrşită, dar ca fapt al purei interiorităţi, ca fiind deja împlinită: Dumnezeu se manifestă prin "mijlocirea" traducătoare a Duhului Sfînt.
 
Iar această dublă traducere, traducere a traducerii, este considerată prima mare minune. Unii, nu puţini, şi-au pus totuşi întrebarea: unde se produce traducerea? Apostolii vorbesc (dintr-o dată) "în limbile neamurilor", sau acestea, în particularitatea lor, îi aud pe apostoli vorbind în limba lor? Unde se petrece, cu alte cuvinte (adică în traducere), traducerea: la "emisie" sau la "recepţie"?  
 
Contează însă? Traducerea a atribut pur divin, pentru că fapta divinităţii, divinul ca făptuire, este Traducerea.
 
Şi tocmai de aceea, Traducerea e scop şi misiune umană. Umanitatea trebuie să atingă post-traducerea, dar numai trecînd (permanent) prin traducere, nu sărind-o şi ocultînd-o. Traducerea este Logosul ziditor. Turnul sare tocmai construcţia, e punte într-un picior.
 
(Avea, încă o dată, dreptate Derrida, înţeleptul: particula absolută e aici tr-, nu trans-, care poate induce ideea de salt. Nu, traducerea este nu doar transport, deplasare, ci trecere efectivă, tr-ecere prin.)