Contestaţia

Îmi conduc liniştit Trabant-ul pe străzile aproape goale, când deodată îmi iese în faţă un agent de circulaţie. Îmi face semn să trag pe dreapta. Nu ştiu de ce mă opreşte. Îmi explică: "N-aţi acordat prioritate pietonilor". "Care pietoni?" "Au trecut, nu se mai văd." "Din ce parte veneau?" "Aşa-i că nu i-aţi văzut?" Într-adevăr, nu-i văzusem. Asta dacă au existat vreodată. Oricum, trebuie să fi fost la mare distanţă de mine. Poate erau pe partea cealaltă a străzii?
"Vă reţin carnetul. Aveţi patruzeci şi opt de ore ca să plătiţi jumătate din minimul amenzii. Puteţi face contestaţie".

Mă simt nedreptăţit. Sunt furios. Voi face contestaţie.

De cum ajung acasă, mă aşez la birou, şi încep să scriu.

Nu sunt mulţumit de ce iese din prima. Reformulez. Caut diverse motivări. Încerc să găsesc varianta care să-mi dea cele mai multe şanse de câştig. Să-l învinovăţesc direct pe agent, sau să spun doar că "poate" s-a înşelat, ca să nu-i fac vreun rău? Să încerc să fiu calm, sau să-mi exprim întreaga revoltă? Să apelez la argumente complicate sau să fiu cât de poate de simplu şi direct? Să vorbesc tehnic, citând legea, sau să fac apel la sentimente?

Scriu mai multe ciorne. Le recitesc pe rând. Fiecare pare bună, până când o citesc pe următoarea.

Mă tot uit pe hârtii, fără să pot alege. Atunci le pun una peste alta şi le rup. Le mai pun o dată una peste alta şi le rup din nou. Încerc şi a treia oară, dar nu mai pot, teancul s-a îngroşat prea mult. Îmi amintesc că am citit undeva că o foaie de hârtie împăturită de patruzeci şi două de ori ajunge să egaleze distanţa până la Lună, iar împăturită de cincizeci de ori, până la Soare.

Brusc îmi trece furia. Mă gândesc că trei luni fără carnet nu sunt chiar o nenorocire. Decid să plătesc amenda şi nu mai depun nici o contestaţie.

(Bucureşti, iunie 2017 - prima versiune 2001)