armonia nu este o stare şi nici echilibrul. ochiul pînditor al somnului din cealaltă tranşee, uscatu-s-a pielea neudată de neatenţie, încremenirea, uitarea. cu cît te osifici mai mult legenda îţi ţine loc de cuvîntul cărnos ce-şi înfige ghearele albastre în pielea esofagului şi taci că ţi-e frică de rană de durere de a spune. dar dacă nu spui?
dacă-ţi spun cum mi se leagă lucrurile, deşi lucru nu-i nici pipăibila nici malformanta cutezanţă de a te îmbia, este că firea-mi îndoaie desfăşurătorul de nea desfăşurătorul de ziuă cam tot ce-ar fi alb şi necesar unei treceri de la o iubire la alta,... nici măcar iubire...
ori dacă nici iubirea nu e armonie, armonia neexistînd în afara condiţiei de ipoteză utopică, nici iubirea nu e nefiind acea distinsă căutare a sinelui în postura de împrumut neliniar,... vocabular de matematician ce vrei, mi-e mai clar asta decît să spun că a aştepta mai nimic cum te înveţi să contempli sau cum ar fi acum o descărnare de mine, boala veşnică desfăcîndu-mi dorinţa în întîmplătoare masturbări de ocazie la mese cu fete asemenea visului, huriile unui paradis de peste marginea nefirească de iarbă.
iubesc sau nu? sau doar fiece clipă e o construcţie a unei armonii iubitoare spre final?