căuşul tălpii tale stîngi sub sărut
cuprinde-mi obrazul
nici măcar nu mai am cum s-arunc capul în prăpastia de unde răsărit-am. veniseră iubitele pe rînd şi le tăiaseră pe toate şapte la număr, doar poemele rămăseseră ascunse în tremurîndul mîinilor.
muchia tălpii înseninîndu-mi chipul
tu zîmbind din pernă
nici măcar pielea uscată de călătorii dintr-un capăt în altul al sufletului întins pe şapte continente precum numărul rostogolindu-se la picioarele sărutate prea mult nu mă mai ţine minte, iar acum departe-s obrajii-mi mîngîiaţi de tălpi răcoroase... în praful drumurilor amestecate cu claxoane şi trîmbiţe aurite.
ţi-am uitat gustul neatinselor buze
noaptea-i din alge
nici măcar nu ai cum să-mi ceri a mai scrie cind poemele mele îs terminate scrijelindu-se frumos în carnea poroasă a pieptului ce abia mai respiră.
ţi-a spus vreodată cineva că eu n-am să mai mor?