o chema vanda în vara aceea de întins neştiinţa peste străzi. amicii erau plecaţi sau începeau să moară fără să ştiu. ea avea sărutul cuprinzător lejer ca un zâmbet de trecător numai eu sărut ca să înfiinţez neterminarea unei universale abisale metafizici. ea săruta zâmbind.
o noapte întreagă se agăţase de disperările mele când monştrii alcoolici îmi sfâşie aşazisa nepăsare. nici nu-mi dau seama cum ar fi fără dragoste. vroiam să mă arunc orizontal în noaptea fără oameni. atât... şi ea răguşise plângând speriat.
o chema vanda şi vorbisem cu ea câteva ore prin uşa închisă. era linişte pe scara blocului şi nici un vecin nu a apărut.
oare cât de frică ţi-e de dragostea mea?