mi-e şi greu să aleg între clipele în care sunt fără tine, atît de rare în fapt. mă surprind doar explicîndu-ţi ca şi cum ai mai fi, ca şi cum ai avea loc să pricepi între atîtea liste de participări pavoazante. ajunge un telefon care să declanşeze lungile istovitoarele vise cu tine şi braţele-mi încîrligate de perna vecină şi goală. ai idee cum e?
altfel cine îmi spune cum cuvintele fac îmi pare cel puţin unul ce se umple cu hîrtii decupate fără noimă. domnul îşi petrecuse viaţa din citate celebre, paradoxuri strălucitoare şi aplauze din vîrful degetelor. dacă l-ai fi întrebat ţi-ar fi răspuns scuturat că nu iubeşte manelele. ştii cine e?
nu, nimeni nu iubeşte ce arată că suntem nişte bipezi placaţi cu lozinci ciordind pretenţioşi aprobări vecinilor. aş fi vrut să mă retrag cu adevărat, dar sunt croit dintr-o altfel de stare, cumva mai apoasă şi tulbure, în care nu înţeleg cuvintele exact aşa cum sunt ele, iar nu aproximative geneze. chiar crezi că eşti?