Mămicu

I se spunea Mămicu, fiindcă ea folosea des vorba asta, spunea la oricine: Mămicule, aia, mămicule, cealaltă. Aşa că toată lumea îi spunea Mămicu. Pe faţă însă îi spuneau mătuşa Tinca. Auzind mereu pe femei vorbind între ele despre Mămicu (era la un praznic sau la hram), vară-mea Maricica n-a înţeles şi i-a spus Bunicu. Au pufnit în râs femeile, fiindcă Maricica o cam nimerise. Mătuşa Tinca avea ceva de bunic - câteva fire de păr cenuşiu şi sârmos îi crescuseră în barbă. Nu era ceea ce se cheamă "o frumuseţe", cred că nici în tinereţe nu fusese; era genul pe care italienii îl numesc "brutta ma simpatica". Avea o faţă mare, mai mereu roşie şi doar vreo câţiva dinţi în gură.

Ţin minte gura ei ştirbă ("fără opritori", zicea mama), fiindcă râdea mereu, la orice glumă, cât de mică, a tatei. Aşa era ea, doritoare tot timpul să se distreze. Gura asta ne-a rămas în minte, mie şi soră-mii, şi din altă pricină. Într-o seară tata ne-a adus nişte smochine, cred că a fost prima dată când vedeam aşa ceva. Dar de mâncat, dacă am apucat să ne înfruptăm din una-două. Mama a pus smochinele într-o farfurie pe masă, Mămicu şi-a tras farfuria mai aproape, sub nas, şi a început să le cărăbănească în mestecătoare de ziceai că se bat turcii la gura ei. Întindea, frate, smochinele în colţii din gură, de parcă erau nişte marinari naufragiaţi printre stâncile învolburate de salivă. Cum spuneam, noi n-am apucat să luăm mai nimic, de-abia am smuls câine-câineşte câteva din mâinile pofticioasei babe. O ţin minte pe soră-mea Doina, cum se uita cu ochi mari la Mămicu şi înghiţea în sec. Mulţi ani după aceea râdeam în casă, când mama o imita pe Mămicu cum întindea smochinele în dinţii rari.

Mămicu venea destul de des pe la noi în serile de iarnă şi "stătea cloşcă", zicea mama, fiindcă era "tăfâlcă" de felul ei. Alteori, tot iarna, venea ziua cu lucrul de mână, rucodelie, cum se zicea odată. Înainte vreme femeile lucrau de acestea numai iarna. Vara nu aveau timp. Când se ducea la o vecină cu treabă sau păştea vaca pe marginea drumului înainte de apusul soarelui, doar atunci, femeia îşi lua furca-n brâu şi torcea de zor. Asta era un fel de odihnă, o distracţie, în rest femeia nu stătea defel, fiindcă "treaba nu stă", aşa se spunea. Imaginea femeilor care torc din tablourile lui Grigorescu sau din cunoscuta poezie a lui Şt. O. Iosif ("cu furca-n brâu, cu gândul dus") era una curentă, cât se poate de obişnuită. Cealaltă imagine, cea cu ţărani stând pe băncuţă la poartă şi spărgând seminţe, este, ca să spunem aşa, de dată mai recentă.

Mămicu era pricepută la tot felul de broderii, mai ales la "broderie spartă", o sintagmă care pe mine, copil fiind, mă înveselea, dar am aflat mai târziu că există aşa ceva. Broda cu talent, depăşind simpla imitare a unui model găsit în cărţile sau revistele de brodat. Avea o mulţime de jurubiţe, de toate nuanţele, şi potrivea culorile cu gust artistic. Când mama admira nişte căpşuni brodate pe un colţ de batistă sau nişte cireşe boambe alb-gălbii cu roşu sângeriu, atârnate pe o crenguţă, zicea: "Mătuşă Tincă, e păcat de Dumnezeu să-ţi sufli nasul în aşa batiste!" Iar Mămicu, bucuroasă, se înroşea şi mai tare.

Mămicu se pare că a avut o viaţă tumultuoasă în tinereţe, cu iubiri şi despărţiri zbuciumate. Nu prea am amănunte. Dar mi-l amintesc pe bunicu-meu, când o întâlnea: "Ce mai faci, fa, Tincă, fa?" "Ei, cu bătrâneţile", ofta zâmbind cu gura ştirbă Mămicu. "Tot singură şi nesărutată?" se interesa pişicher bunicul, făcând probabil aluzie la cine ştie ce istorii amoroase din tinereţe. După moartea soţului, Mămicu s-a mutat la bătrâneţe la fiică-sa. "Acuşi o să-ţi fac loc în casă", spunea glumind mătuşa Tinca lui nea Fănică, ginerele, adică "o să mor". Dar n-a lăsat loc în casă prea curând, a trăit mult. Se tot pregătea de moarte şi nu mai murea. Se spovedea, se împărtăşea - zicea că de moarte. A fost o problemă cu mormântul, deoarece nu mai era loc lângă Toader, bărbatu-său. Atunci s-a propus soluţia înmormântării deasupra lui. Vrea? "Lasă, mămicule, că-i bine aşa. Toată viaţa am fost dedesubt, să mai stau şi eu deasupra".

Aşa era Mămicu. Lua viaţa în uşor.

*
La şapte ani după moarte au dezgropat-o, cum era obiceiul pe atunci (acum obiceiul este socotit profanare), pentru ca oasele să fie prohodite din nou, la fel ca la înmormântare. Fiind făcut din lozbe groase de stejar, sicriul nu putrezise decât puţin, iar nenea Fănică l-a putut duce acasă. Şi, trăsnitul de nea Fănică, ce face!? A luat o furcă şi a ridicat cu ea din sicriu scheletul mătuşii Tinca. Ţinând scheletul în furcă, a început să-l spele cu un furtun. Sub jetul puternic de apă, scheletul mătuşii Tinca a început să salte din toate oscioarele: boca-boc! boca-boc! Şi nenea Fănică: "Ia uite, bre, cum joacă baba! Nu se mai satură nici acuma. Hopa-hop, hopa-hop! Iar neamurile şi megieşii se prăpădeau de râs şi-şi făceau cruce.