Cronica economică a unui meci de fotbal

Cronica economică a unui meci de fotbal

E marţi. Marţea cu trei ceasuri rele, cu ploaia care muşcă din pervazul fereastrei deschise, care stă deschisă pentru că în încăperea asta se fumează înfiorător de mult, mai ales din plictis. Din când în când, îmi permit luxul de a mă trezi după ora opt. Ajung târziu la serviciu, îmi beau târziu cafeaua şi tot târziu citesc ziarul. Sunt dimineţile când îmi permit să circul cu metroul zâmbind. În rest, mă las molipsit de încruntările celor care se înghesuie în vagoane; “urmează staţia Piaţa Romană, cu peronul pe partea drepată”. E marţi şi mă simt vineri, prins între frigul care prevesteşte iarna şi verdele castanului din faţa ferestrei, care încearcă disperat să mai păstreze ceva dintr-o vară întârziată. E marţi de după sâmbăta ploilor, a mocirlelor şi noroaielor noastre norvegiene, răscolite în Ghencea în seara în care am fost galbeni. Trei zile sunt de ajuns pentru a privi altfel înfrângerea pentru care sâmbătă am dat vina pe teren şi pe arbitru, de care am agăţat neşansa caracteristică învinşilor. Norvegienii ne-au bătut pentru că au fost mai buni. Suficient de buni încât noi să nu le dăm nici un gol şi ei să reuşească unul. Pare simplu, e logic, dar se complică explicaţia asta.

Da, e drept, am jucat curajos, ambiţios, avântos (ce adjective naşte ploaia...), chiar şi spectaculos, deloc economicos. Ce e economicul în fotbalul de azi? Sau, ca să nu teoretizăm prea mult, ce e economicul într-un meci România – Norvegia, jucat sâmbătă, pe ploaie şi pe un teren ca mlaştina de la Călugăreni? Norvegienii au venit încercând să nu piardă. S-au aşezat bine tactic, au rezistat fizic mai mult (în general calităţile lor fizice le depăşesc pe ale românilor) şi au înscris într-un moment când rezultatul era aproape imposibil de întors. Eficienţă maximă cu întrebuinţări minime. Românii şi-au dorit şi au încercat să rezolve meciul cum ştiau mai bine. Cu o posesie frumoasă ochiului, consumatoare însă de energie şi de moral. În vreme ce noi ne rodeam unghiile pentru fiecare fază construită estetic prin mocirlă, dar fără rezultat pe tabelă, norvegienii îşi frecau palmele de bucurie: “au zbârcit-o şi pe asta!” Teoretic, nu prea găseşti motive de reproş tricolorilor. În fotbal, cred că ar fi bine să se renunţe la aceast mod de a privi lucrurile, să se înţeleagă, odată pentru totdeauna, că cineva trebuie să câştige, pentru că în general cineva e mai bun. Ceea ce trebuie recunoscut este că, negăsind soluţii pentru a marca în poarta norvegiană, românii n-au fost mai buni. Cel mult, invocând neşansa şi arbitrul (care trebuia să acorde un penalty - lovitură de pedeapsă) elevii lui Anghel Iordănescu au fost egalii nordicilor. Care nordici au jucat ce au ştiut şi ce au vrut, încercând să scoată un egal. Au învins pentru că marcajul fundaşilor noştri n-a fost exact, cum s-a întâmplat cu marcajul fundaşilor lor. Ajungem, iată, la economic, pentru că am identificat prima diferenţă concretă dintre învinşi şi învingători. În vreme ce atacanţii noştri n-au putut puncta decisiv, fiind opriţi de adversarii direcţi, Iversen a înscris pentru că a reluat singur de la şase metri de poartă.

Cât priveşte starea gazonului, asta chiar e o problemă de economie, de investiţii şi cheltuieli. Nu poţi să ai un teren impecabil când dai bani mai puţini decât pentru izlazul comunal de la Pogoanele. De ce Pogoanele? Pentru că pogoane de gazon şi-au plantat federalii prin curţile propriilor vile. La aşa gazon, aşa rezultat!