Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut după ce am lăsat cheile jos a fost să verific robotul telefonic. Un mesaj mă aştepta: "Bebe, sună-mă când ajungi acasă. Rada".
Fosta mea soţie mă căuta rar, şi asta doar când avea nevoie de ceva. N-am ezitat însă nici o clipă înainte de a-i forma numărul. A răspuns unul dintre copii, care i-a dat imediat telefonul Radei.
"Tu nu mă mai recunoşti când mă vezi pe stradă?", m-a întrebat ea fără nici o altă introducere. Şi a continuat: "Eram vizavi, la Institutul Francez, şi te-ai uitat lung la mine, ca şi când n-ai fi ştiut cine sunt".
Trecusem, într-adevăr, în dimineaţa aceea pe acolo, dar nu-mi aminteam nimic din ce-mi povestea Rada acum.
Doar cu o zi înainte, în faţa blocului meu, am privit însă lung o mamă care traversa cu doi copilaşi mici de mână. O clipă am avut impresia că e Rada. Inima mi-a bătut cu putere. Am vrut să o strig.
Apoi mi-am dat seama că nu poate fi ea, doar în toţi aceşti ani copiii noştri s-au făcut mari, de mult timp traversează strada singuri.
Încet-încet bătăile inimii mi s-au calmat.
Se prea poate însă ca în memoria mea imaginea Radei să rămână cea de pe vremea când copiii traversau strada de mână cu ea.
(Bucureşti, iulie 2017 - prima versiune 2002)