Un mormânt în cer

Citiţi prezentarea acestei cărţi.


Această carte face parte din seria cărţilor pe care Vintilă Horia le-a scris inspirat de durerea propriului exil. "Un mormânt în cer" redă povestea pictorului El Greco, căruia exilul i-a adus în suflet tulburare, dar printre oameni, faimă. Cartea este fascinantă prin contrastul pe care-l propune între realitatea istorică marcată de existenţa omului inferior, condus de instincte primare, şi superioritatea spirituală a artistului, aflat în căutarea divinului şi a descoperirii sensului suferinţei.


Şi să-i fie păstrat numele în latină - adăugă regele, adresându-se secretarului său Mateo Vázquez ori poate altcuiva din suită pe care n-am apucat să-l văd, pe când uşa se închidea pe dinafară, lăsându-l pe Maiestatea Sa singur cu mine, în mijlocul încăperii unde instalasem şevaletul, o masă plină cu hârtii şi schiţe şi, într-un ungher departe de fereastră, un pat mai curând monahal.

Mi-am lăsat penelurile pe masă şi m-am înclinat până la pământ în cinstea suveranului celui mai puternic de pe lume, pe care-l întâlneam prima oară faţă în faţă şi, pe deasupra, fără însoţitori. Mi-era cunoscută dragostea lui pentru artă, dar niciodată nu mi-am putut închipui atâta interes faţă de pictura mea şi de subiectul pe care el însuşi mi-l comandase prin mijlocirea părintelui Sigüenza. Contemplă îndelung contururile şi liniile negre de pe pânză şi, cu un gest al mâinii, îmi pecetlui buzele, înainte ca eu să fi putut exprima în cuvinte ceea ce cărbunele încercase să deseneze, dând viaţă neasemuitei istorii a mucenicului Mauriciu şi a legiunii tebane. M-a făcut să tac, îmi imaginez, fiindcă se străduia să-mi descifreze el singur schiţele, rod al unui studiu îndelungat şi stăruitor al vieţii mucenicului, fiind ajutat în cercetările mele din biblioteca palatului de părintele Luciano Rubio, ieronimitul învăţat cu care mă împrietenisem chiar din ziua când l-am cunoscut, înconjurat de cărţile ce nu conteneau să sosească, la vremea aceea, mai cu seamă de la Veneţia şi cel mai adesea de la tiparniţa lui Aldo Manuzio, editor şi prieten al lui Erasm, pe atunci. Regele avea pe cap un comănac înalt şi solemn, ce parcă semăna cu o mitră de preot ortodox, dar de un cafeniu închis şi cu borurile foarte scurte. Era tare frig în ziua aceea şi, pe fereastră, se zărea verdele aproape ascuns de zăpada ce cădea molcom, spulberată adesea de rafale capricioase de vânt, aceleaşi care cutezau să bată dinspre înălţimi, când regele se ducea în parc să admire magnifica operă, aproape terminată, a arhitectului său Juan de Herrera, datorită bunătăţii şi înţelegerii căruia mă aflam acolo.

Nu se auzeau decât flăcările trosnind în cămin şi, aş spune, gândurile regelui dinaintea tabloului meu ce n-avea încă nici urmă de culoare, fiind tot aşa de despuiat şi precis ca un schelet. Nu spunea nimic, dar un fel de putere supranaturală se desprindea din toată făptura lui, ceva asemeni unei severităţi adânci şi care-i dădea aerul de neconfundat al unei conştiinţe ce nu putea fi supusă greşelii. Astfel l-am definit în sinea mea, în vreme ce el, grav şi neclintit, părea plămădit dintr-o materie străveche, prevestind marmura care avea să-l facă să dăinuie veşnic prin carnea nepieritoare a pietrei şi care n-avea nimic artificial sau dinainte studiat. Se născuse înlăuntrul ei, şi tot ce făcea sau spunea izvora din însuşi conceptul de maiestate, fără nicio posibilitate de schimbare. Spuse doar:
- În faţa tabloului vostru, messer Doménico, toată suflarea creştină va trebui să se roage. Este singurul său ţel.
- Sunt pictor de suflete, Maiestate!

Mă privi, încercând să înţeleagă, de data aceasta nu tabloul, ci pe cel care-l picta, şi chiar atunci mă străfulgeră o părere care n-avea să mă mai încerce niciodată de-a lungul anilor, aproape sau departe de acel om: o tristeţe infinită îi scălda fiinţa, din străfundurile tainice ale sufletului până-n vârful degetelor şi al gulerului plisat, de un alb strălucitor, din dantelă flamandă. Era, poate, tristeţea unei făpturi care reprezenta pe pământ o altă voinţă, mult mai înaltă, dar pururi conştientă, chiar şi în visele şi în momentele sale de uitare, de răspunderea pe care menirea aceea o avea pentru el. Omul cel mai tragic, mi-am dat atunci seama, este împăratul lumesc, pentru că răspunde de vieţi omeneşti, poate dezlănţui bucurii sau aduce moarte, poate lăsa în urmă-i strigăte de durere printre flăcările oraşelor trecute prin foc, câmpii pârjolite, orfani, văduve, duhori şi fărdelegi, toate acestea fiind supuse incertitudinii. Sunt trimisul Domnului sau părtaş cu diavolul aici, în astă vale a plângerii? Nici măcar papa nu poate fi încercat de îndoielile astea îngrozitoare, căci păstoreşte doar suflete şi mâinile lui nu varsă sânge, nici vinovat nici neprihănit. Dintre cei doi împăraţi care-i ocrotesc pe oameni, cel spiritual aparţine altei lumi, iar răspunderea lui nu stârneşte tragedii la vedere, pe când celălalt e ca un deget pururi înfipt într-o rană veşnică, încetând s-o scormonească numai la Judecata de Apoi. Revelaţia îmi tăie răsuflarea şi am fost nevoit să mă uit cum cădea zăpada şi să-mi adâncesc privirea în albul orbitor şi pur pentru a mă desprinde de descoperirea pe care tocmai o făcusem. Din fericire, eu nu mă născusem cu menirea aceea.
- Da, spuse. Ce veşti aveţi de la admirabilul nostru Tizian? adăugă, dar nu mă lăsă nici măcar să-mi încep vorba, îmi făcu un semn ca de rămas bun, cu dreapta-i încărcată de podoabe, uşa se deschise pe dinafară, de parcă cineva ar fi stat acolo, iscodind sau ascultând paşii suveranului, se închise iar, şi m-am pomenit singur şi tulburat de propriile-mi gânduri iscate de scurta vizită a lui Filip al II-lea în atelierul meu de la Escorial.

Cei care nu ştiu să îndure şi caută în orice uitare o biată răsplată nu sunt pesemne regi buni, dar eu nu i-aş condamna, nu-i condamnam în momentul acela în care menirea regelui lăsase urme în cugetul meu, pe pânza pictată de mine şi chiar în aerul din încăpere. Regii buni trebuie să fie ca un fel de mucenici a căror carne este chinuită neîncetat de fierul roşu al răspunderii de zi cu zi. Dumnezeule, ce cumplit de greu este! Şi mi-l aminteam pe Carlos I, părintele lui don Filip, aşezându-se în sicriul din mănăstirea San Jerónimo de Yuste, în faţa călugărilor îngăduitori, măsurând ceea ce avea să fie, curând, o fiinţă în sfârşit eliberată de neomeneasca răspundere pe acest pământ. Am hotărât să accentuez latura sufletească a personajelor mele şi, într-o primă pornire de a rămâne credincios intenţiilor mele, să-l înzestrez pe mucenicul teban cu ceva din trăsăturile regelui, şi el martir, ca toţi regii din toate timpurile, ca regii destoinici, vreau să spun. Apoi mi-am schimbat gândul, căci l-aş fi prefăcut într-un obiect de cult fiind încă în viaţă şi asta nu i-ar fi fost pe plac, conştient cum era de umilinţa şi nedesăvârşirea lui. Însă ideea îmi zburdă în cuget un răstimp îndelung, în vreme ce, părăsindu-mi tabloul şi lucrul, am stat şi am contemplat zăpada ce cădea tot mai deasă, izolând mănăstirea într-o tăcere de necrezut, parcă desprinsă de realitatea din jur. Totul devenise alb, până şi coroanele pinilor din apropiere, pe când muntele şi pădurea, ca şi câmpia de cealaltă parte, piereau sub ninsoarea mişcătoare, ai cărei fulgi, aproape cenuşii în văzduh, se prefăceau căzând într-un alb ce aproape-mi rănea ochii. Cei care poartă o spadă şi o folosesc într-un palat sau pe câmpul de luptă sunt la fel de martiri precum cei răpuşi de fulgerul mişcării lor împărţitoare de dreptate sau războinice sau cum ar fi să fie. Suferinţa poate izvorî atât din faptul că aduci moarte, cât şi din acela că eşti omorât. În ambele ipostaze se împleteau strădanii şi destine stăpânite de acelaşi sentiment de răspundere. Îngrozitor, îmi spuneam, încercând să mă dezbar de acel simţământ tragic pe care regele mi-l inspirase cu câteva clipe înainte şi care plutea în atmosfera din atelier ca un coşmar ce mă chinuia pe dinăuntru, fără a conteni în veci, ori de câte ori mi-l aminteam pe rege sau cineva îi pomenea faptele, de-a lungul celor doi ani cât am lucrat la Escorial, la Madrid sau Toledo. Mă molipsisem de o boală şi nimeni n-a izbutit vreodată să mă vindece. Chiar şi acum, în întunericul bisericii Santo Tomé, o simt încă răsucindu-mi-se în trup, ca un pumnal otrăvit.

Impresia a fost atât de puternică, încât a pus stăpânire pe mâna mea în tot răstimpul pe care tabloul mi l-a impus în cuget până a fost să-l isprăvesc.

În aceeaşi zi, puţin după prânz, veni să mă vadă părintele Luciano şi, profitând de un răgaz între două ninsori, căci în anul acela căzuse multă zăpadă la munte, ieşirăm să dăm o raită şi să admirăm de sus dreptunghiul Escorialului şi cupola deja înălţată, în vreme ce alte părţi ale construcţiei n-aveau să fie terminate decât după mulţi ani. Era frig, dar vântul încetase şi pădurea părea ca de cleştar, iar pinii, unii mai ninşi ca alţii, erau parcă făcuţi de un artist de la Murano, atât de gingaşi îşi înălţau spre cerul apropiat de pământ, împovărat şi ameninţând cu întoarcerea furtunii, silueta lor saturată de alb şi neprihănire, aidoma unui conciliu de călugări dominicani.

Urcarăm pe o potecă, eu în urmă, părintele Luciano deschizând drumul cu paşi uriaşi de Sfânt Cristofor şi cizmele care lăsau urme pe neaua proaspătă, unde-mi potriveam paşii, cu oarecare sfiiciune de om de la Mediterană, puţin speriat de vreme, fiindcă văzusem zăpada prima oară în viaţă la Veneţia: troienită îndărătnic de viscol, făcea ca străzile, pieţele, cupolele şi clopotniţele să fie de nerecunoscut, iar femeile să imite în mersul lor trecerea temătoare a porumbeilor. I-am povestit călugărului întâlnirea mea cu regele, pe când ne îndepărtam de liniştea târgului pentru a pătrunde în solemnitatea blândă a pădurii.
- Ştii, fiule, la cine se referea Maiestatea Sa când, la intrare, a rostit numele în latină al cuiva care nu era acolo, şi nici măcar la Escorial, cineva ce cucereşte inimi şi cugete la Madrid? O să-ţi spun eu. La Hieronimus Scottus, zis Scotto, astrolog vestit în întreaga lume şi agent secret al tuturor ţărilor, imperiilor şi capetelor încoronate care au fost odată şi care vor mai fi. A cerut să i se spună pe numele său latinesc, adică Hieronimus, ca să-i îndepărteze de farmecele lui pe călugării ieronimi. S-a întâmplat pesemne ceva. I-o fi acordat vreun privilegiu sau i-o fi dăruit nişte bani, căci magul ăsta e tare şiret şi prezice viitorul cu o uşurinţă uimitoare.

Şi-mi povesti, pe când făceam un popas, să ne tragem sufletul, istoria lui Scottus şi a oglinzii sale magice, în a cărei sinistră lucire făcea să apară oameni aflaţi la depărtare de sute de leghe. Aşa păţise ambasadorul Maiestăţii Sale în Germania, care, credincios regelui său, i-a cerut magului să i-l arate pe suveran. Şi-l văzu chiar în clipa aceea, umblând prin biroul lui, apoi aşezându-se şi scriind ceva pe o hârtie. Când Scottus i-a propus ambasadorului să-i citească, adică să afle ce scria regele, ambasadorul se sperie şi se împotrivi, căci i se păru că n-avea dreptul să cerceteze nişte treburi atât de personale şi tainice. Îi scrise însă regelui şi acesta îl chemă în Spania. Gurile rele de aici şi nenumăraţii clevetitori de la Madrid povesteau lucruri înfiorătoare despre amestecul magului în treburi de stat necurate. Îl slujea oare Scottus pe rege, sau era în cârdăşie cu Antonio Pérez, secretarul surghiunit de puţină vreme din biroul suveranului şi condamnat să trăiască acasă la el, departe de intrigile de la curte şi de putere? Sau punea ceva la cale cu prinţesa de Éboli şi, de ce nu, chiar cu ducele de Alba în persoană? Dacă era înzestrat cu asemenea puteri oculte, se prea poate să se fi avut bine cu toţi în acelaşi timp. Dar, îmi spunea călugărul, cele întâmplate de dimineaţă erau mărturia unei prime despărţiri. Şi cum don Filip era prieten devotat călugărilor ieronimi, faptul de a fi interzis să-i fie rostit sau scris numele în spaniolă însemna desigur ceva de rău augur pentru mag.
- Tot e ceva, zise călugărul, suflând din greu din pricina urcuşului pe cărarea povârnită.

Ajunserăm într-o poiană. Privirea nu răzbea până în fundul văii, astfel încât mănăstirea se afla exact între noi şi norii sau negura de pe cer, închizând orizontul spre coasta ce ducea către Madrid. În marginea dinspre miazăzi a construcţiei mai erau încă schele şi conturul acela cenuşiu contrasta uşor cu zăpada care se îngrămădise până peste lanternoul din vârful cupolei. În ansamblu însă părea o operă terminată, plasată în locul cuvenit prin voinţa unui suveran ce nu se putea înşela; aceasta era trăsătura care-l definea cel mai bine, izvorul întregii sale puteri şi poate al amărăciunii sale, după cum întrezărisem eu însumi chiar de dimineaţă. M-am străduit să-mi amintesc o frază în greacă ce exprima foarte bine toate astea, dar n-am izbutit. Greaca mea de odinioară începea să se risipească după o perdea de ceaţă asemănătoare cu cea care tocmai îmi îngrădea vederea, încă la Toledo îmi dădusem seama de despărţirea aceasta lentă, dar nu era nimic de făcut, fiinţa mea se identifica tot mai mult cu locul şi acesta cu graiul pe care l-a impus oamenilor, sau pe care oamenii i l-au impus. Surghiunul devenea statornicire şi nu mă încerca nicio părere de rău. De altfel, culorile nu se exprimă în cuvinte legate de un anume spaţiu. Pesemne doar scriitorii pătimesc chinul dezrădăcinării. Nu şi pictorii, nici muzicienii sau arhitecţii, fiind astfel de înţeles tragedia poeţilor aruncaţi de fatum în afara spaţiului limbii for materne. Eram mai liber decât o pasăre, decât corbul sau gaiţa care zbura spre vale peste pini, apoi peste cupolă, pentru a se cufunda în cele din urmă în cerul sur. O rază de lumină trezi culorile din jur, se revărsă peste mănăstire într-o sclipire fugace, făcând ca soarele să se oglindească într-o pată mai albă decât celelalte, trecu pe deasupra priveliştii, pe care el o simţi deodată ca un fel de tânguire flamandă în contrastele-i nordice, iar apoi, când vraja se destrămă, palatul, neaua, copacii, toate-mi părură mai întunecate ca înainte, căci se închise iară fereastra cerului.
- Îţi dai seama, fiule?

Nu-mi dădeam seama fiindcă eram departe.
- Ce anume, părinte Luciano?
- Cupola este de prisos.

Mi-am adus aminte de întâlnirea mea cu Benvenuto Cellini, dar n-am zis nimic. Călugărul mă privi, speriat parcă de ce spusese, şi-am înţeles că mă dusese atât de departe de mănăstire pentru a-şi descărca sufletul.
- Cupola şi restul, adăugă.

Îşi deschise braţele ca aripile unei mori în mijlocul albului dens al iernii şi inspiră cu mulţumire vădită aerul proaspăt şi rece.
- Magii ăştia ne-au umplut sufletul de erezii şi de renaşteri false, spuse, strângându-şi pulpanele negre ale rasei, ca o pasăre care mi se aşază alături, coborând din înalt. Înţelegi ce vreau să zic? Tu nu pictezi ca ei, de asta-ţi vorbesc aşa. Există nişte forţe obscure care uneltesc împotriva noastră şi noi nici măcar nu ne dăm seama, ori dacă ne dăm seama, cum face regele, n-avem curajul să le înfruntăm. Sau ne lăsăm păgubaşi, încredinţaţi că e bine aşa şi că astfel le înşelăm, dar o singură dovadă de slăbiciune înseamnă ani de prăbuşire. Eu admir arta lui Herrera şi felul în care a dus la bun sfârşit construcţia asta. E o minunăţie, nu-i aşa? Dar imaginează-ţi cum ar fi, exact pe locul acesta, o mănăstire gotică, fără cupolă, păstrătoare a învăţăturii Sfântului Toma şi a Regilor Catolici şi a tot ce avem în urmă. La ce bun italienismul acesta în inima Castiliei? Şi Sfântul Petru, la Roma, are cupolă. Şi e mai curând un templu roman decât o biserică creştină. S-a întâmplat ceva cu papii şi se întâmplă ceva şi cu regele nostru.

Iar după câteva clipe de tăcere:
- Ştii de ce-mi aminteşte cupola? De epoca în care împăraţii îi prigoneau pe creştini. Există coincidenţe, nu ţi se pare? Unde mai pui că eu sunt călugăr şi lumea asta, cu aspectele sale mai luminoase ori mai întunecate, mai line sau mai violente, nu-mi inspiră nicio încredere. Noi am înfăptuit o muncă de recucerire, nu doar de pământuri ci şi de suflete, şi-am fost gata să izbutim, poate că încă mai suntem şi eu n-am ochi destul de ageri s-o văd, dar nu cred că aşa ceva e cu putinţă. Poate că împăratul tuturor oamenilor e Cristos, nu crezi? şi cine încearcă să-l imite ori să-l înlocuiască e sortit înfrângerii, mai curând sau mai târziu. Vreau să mă însoţeşti într-o zi la Madrid. O să-ţi arăt o mulţime de lucruri şi o să te fac să te înfiori, tu, pictor de suflete.

Ultimele sale cuvinte fură înghiţite de un văl de ceaţă deasă care aproape ne despărţi. Un fel de nor ce se lăsase în jos, de unde prinse îndată să ningă cu atâta stăruinţă că totul în jur era doar zăpadă, un vârtej ce ne silea să închidem ochii şi să tăcem. Ne-am străduit să ne întoarcem, fără să reuşim să dăm de alt orizont, iar urmele făcute la urcuş se şterseră într-o clipă. Ne cufundarăm într-o beznă aproape de nepătruns, înfiripată din negură şi fulgii înnebuniţi ce năvăleau împresurându-ne, într-o răbufnire de viscol care ne făcu până la urmă să ne pierdem de tot simţul orientării. Cel mai bine era să coborâm, cum puteam însă face doi paşi în afara cărării? Şi unde oare se ascunsese cărarea?
- Stai!

Strigătul explodă chiar lângă noi şi aproape că ne ciocnirăm de patrula gărzii flamande care cerceta împrejurimile palatului când regele se afla în apartamentele sale de curând inaugurate. Am fost recunoscuţi şi duşi până în sat nu fără greutate, căci viscolul nu se domolea, dimpotrivă, se părea că cerul, prefăcut în nămeţi de zăpadă, se înverşuna să troienească muntele şi pădurea, pentru a ne face să dispărem fără urmă şi cupola şi noi. Soldaţii însă se orientau mai lesne decât călugărul şi ajunserăm în sat fără peripeţii, după vreo jumătate de oră. Trecând pe sub o fereastră, pe una din uliţele povârnite din târgul San Lorenzo, în spatele cazărmii, sclipirea unei căşti de soldat îmi aminti de strălucirea diabolică ce mă orbise în noaptea de la poalele Toledoului, în peşteră, în timpul cinei, iar culoarea aceea o redasem în Despuiere, ca mărturie a ceva ce nu-mi dădea pace, încercând să mă convingă că nu era doar o părere. Spusele părintelui Luciano în pădure se potriveau în chip straniu cu sclipirea căştii şi cu focul ce izbucnise după cina de atunci. Nu era nimic, de bună seamă, dar mintea mea înregistra semnale şi strângea dovezi. Ce fel de dovezi? A doua zi, îndată după prânz, soarele topi toată zăpada şi uscă dalele dinaintea faţadei dinspre apus a mănăstirii, unde m-am întâlnit cu Juan de Herrera, care ieşea de la lucru, din adâncul pământului. Mormintele regeşti erau şi ele aproape terminate, înzestrând Escorialul cu acel sens al vieţii de dincolo ce împresura palatul precum aureola unui sfânt mucenic. Regalitate şi martiriu, aşa cum intuisem cu o zi în urmă, în prezenţa suveranului celui mai puternic şi mai chinuit din lume.
Odată cu căderea zăpezii plecă şi regele, şi săptămâni în şir Escorialul a trăit numai cu obsesia propriei perfecţiuni. Pe dinafară construcţia era practic gata, dar pe dinăuntru trebăluiau zidari, faianţari, cioplitori în piatră, meşteri spanioli şi italieni, în vreme ce rafturile bibliotecii se tot umpleau de cărţi şi manuscrise ce soseau în cufere uriaşe de la Veneţia, Roma, Paris, din Flandra şi de la Praga. Exista un fel de fluid aproape imperceptibil pentru ceilalţi, ceva subteran care-i unea pe Habsburgi dincolo de legăturile oficiale. Mai ales pictorii italieni, foarte la curent cu lucrurile acestea, pe care le cunoşteau în amănunţime fiindcă unii erau veniţi de curând, povesteau ce se întâmplă la Viena şi cu osebire la Praga, unde Rudolf al II-lea, văr cu don Filip, îşi statornicea curtea, departe de primejdiile orientale şi în apropierea alchimiştilor şi capriciilor tainice ale lui Archimboldo, artistul său favorit. Între Praga şi Escorial era un necontenit du-te-vino de soli care nu prea aveau a face cu politica şi cu războiul ci, cu prisosinţă, cu misterele magiei şi ale noii ştiinţe, inspirate una din alta. După câte am putut afla în timpul şederii mele la mănăstire, Juan de Herrera era în miezul acestor legături. Lumea întreagă, prin mijlocirea arhitecţilor, pictorilor, filozofilor şi regilor, mirenilor sau călugărilor, se îndrepta către o nouă tehnică a cunoaşterii, sub imperiul căreia tronuri şi mitre îşi purtau încet destinul spre propriul declin. Cel puţin aşa îmi apărea acest spectacol mie, pictor al sufletelor, credincios pământului meu spiritual regăsit la Toledo şi care n-avea nicio legătură cu zborul deşănţat către iadul pierzaniei şi al întunecimii fără noimă. Începeam să-mi dau seama că însuşi mersul imperiului şi mecanismul uriaşelor lui angrenaje ascultau de un ritm, şi el ascuns şi anevoios, care se abătea încetul cu încetul de pe făgaşul tradiţional, unde atât Regii Catolici cât şi cezarul Carlos se străduiseră să-l păstreze. Ce se întâmpla oare cu adevărat pe lume, în acest sfârşit de veac în care măreţii vădite erau golite pe dinăuntru şi deveneau pieritoare, în timp ce, chiar la porţile nopţii, din cavernele părelnice, împletind în aceeaşi sforţare noul şi vechiul, creştinismul şi păgânătatea, ortodoxismul şi erezia, divinul şi diabolicul, alt avorton se lupta să-şi impună la lumina zilei făptura-i nenumită şi pe care Biblia îl pomenise o dată, botezându-l Leviatan, monstrul alunecos ce purcede din mare, din lichidul primordial şi haotic de care ne glăsuieşte Geneza.
- Trăim în îngrădirea a două triunghiuri, îmi spuse Herrera, care se pricepea bine la geometrie. Avea în faţă harta Europei, zugrăvită în chip de tablou şi lipită de peretele atelierului său, nu prea departe de al meu, unde trăia de ani de zile, mai modest ca un dulgher, dăruindu-se operei sale şi regelui său. Iată, primul are o bază prelungă şi vârful în jos: Madrid - Praga - Roma - Madrid. Celălalt are baza foarte îngustă: Paris - Londra, şi vârful i se pierde undeva spre răsărit. S-ar prea putea să fie Augsburg sau Wartburg, cetatea unde Luther a tradus Biblia şi s-a străduit să se ferească de diavol. Nu ştiu dacă a reuşit pe deplin. Este războiul celor două triunghiuri. Sudul împotriva nordului. Biserica împotriva a ceea ce o tăgăduieşte. Hotarele Romei împotriva hotarelor barbariei care, de fapt, nu are graniţe ca să-şi poată schimba atât geografia cât şi ideologia. Va fi pace pe lume doar atunci când cele două triunghiuri se vor preface într-un pătrat, bază a cubului, precum ştii.