Prezentare la Un mormânt în cer

Citiţi un fragment din această carte.


Una dintre cele mai noi apariţii în seria de autor Vintilă Horia, a editurii Vremea, Un mormânt în cer, se găseşte deja în librăriile bune.

Sunt comentatori care afirmă că Un mormânt în cer este cel mai împlinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintilă Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfâşietoare, perenă, rodnică - izvor al creaţiei acestui mare autor. Viaţa unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul în care Vintilă Horia recreează arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-şi transformă suferinţa în artă, opera care înglobează destine, iubirea care purifică şi sanctifică, visul de unitate creştină. Proiectat pe pânza multicoloră a Europei veacului XVI, dar, ca toate cărţile lui Vintilă Horia, desfăşurându-se de fapt într-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormânt în cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafaţa incandescentă până în profunzimile sale filozofice, dăruind bucurie cititorilor cu mijloace de percepţie şi de înţelegere diferite. Ca oricare operă de geniu, indiferent de nivelul de cunoaştere şi de simţire al celui care se adânceşte în lumea cărţii, aceasta i se va întipări în cuget, îmbogăţindu-l.


Un mormânt în cer se înscrie în seria romanelor despre exil ale lui Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil, Cavalerul resemnării, Salvarea de ostrogoţi. Persecutaţi-l pe Boeţiu), romane în care eroii sunt personaje istorice reale, cu valoare emblematică. O tetralogie a exilului în care scriitorul ficţionalizează destine istorice şi propune, asemenea lui Milan Kundera, o nouă imagine asupra exilului, exilul ca eliberare şi împlinire a destinului. Omul dezrădăcinat în exil, traumatizat la începutul exilului, se reconstruieşte identitar în noul spaţiu, confirmând afirmaţia lui Tzvetan Todorov că "individul nu trăieşte o tragedie pierzându-şi cultura de origine, cu condiţia de a dobândi o alta."

Exilaţii lui Vintilă Horia sunt scriitori, principi, filozofi, artişti, alter ego-uri ale scriitorului autoexilat din motive politice, care depăşesc barierele timpului istoric şi ale spaţiului, devin arhetipuri, pentru că experienţa lor reproduce una universală. Vintilă Horia se identifică cu fiecare dintre exilaţii săi asupra cărora transferă exilurile succesive pe care le-a trăit în Italia, Argentina, Spania, depăşind cadrul experienţei personale pentru a face din exil un simbol al condiţiei umane în spiritul lui Albert Camus.

Un mormânt în cer este un roman despre exil şi creaţie, despre exil ca destin. Eroul romanului este pictorul spaniol El Greco, de la finele secolului XVI. Într-o naraţiune de tip homodiegetic, în care naratorul se identifică cu personajul, Vintilă Horia ficţionalizează viaţa pictorului de origine greacă, stabilit la Toledo, în Spania. Tânărul cretan Doménikos Theotokópoulos părăseşte pământul natal pentru a peregrina prin Veneţia, Roma, înainte de a se stabili la Toledo, oraşul predestinat pentru împlinirea vocaţiei sale de pictor. Dorinţa de cunoaştere îi determină exilul şi-l călăuzeşte pe drumul artei spre maeştrii picturii italiene, printre care Tizian.

Însă pictura sa se detaşează de şcoala italiană umanistă, a cărei concepţie despre artă se fundamentează pe conceptul de mimesis, după modelul antichităţii greceşti. Pictorul cretan înţelege că arta nu este imitaţie, ci expresia sufletului încorporat în materie, că menirea sa este de a descifra sensul interior al lucrurilor şi al fiinţelor umane. Este conştient că lumea se zbate între două dimensiuni complementare, materială/spirituală, că existenţa însăşi este un drum către spiritualitate, că suferinţa nu are alt scop decât revelarea acesteia. De aceea, încearcă să vadă dincolo de materialitate spiritul invizibil privirii exterioare. Nu ceea ce este vizibil contează în arta pictorului, ci descifrarea unui alt sens al lumii în concordanţă cu concepţia lui Platon despre lumea ideală, perfectă, şi lumea reală, o copie imperfectă a acesteia. Nu întâmplător este numit "pictor de suflete", pentru că sufletul contează, nu corpul material pentru El Greco. Astfel intră în contradicţie cu pictorii italieni din Roma şi pleacă în Spania, unde va rămâne în exil definitiv, adoptând oraşul Toledo, locul care îi aduce celebritatea, împlinirea în artă şi iubire. Descoperă dragostea prin Jeronima de las Cuevas, iar după moartea acesteia, femeia iubită şi fiul său, Jorge Manuel, devin chipurile iubirii reprezentate pe pânzele sale în diverse ipostaze de femei sau bărbaţi.

Romanul prezintă căutările pictorului, modul de a percepe şi de a reprezenta realitatea istorică. Pentru pictor lumea spirituală, invizibilă, se manifestă prin semne perceptibile, pe care fiinţa umană nu ştie să le descifreze. Artistul este "un profet, un trimis al cerului" a cărui menire este de a revela oamenilor semnul divin din orice creatură, fiindcă dualitatea lumii este înscrisă în ea: "Omul nu e pământ, ci este cer şi lume de dincolo de lume, e propria-i veşnicie mântuită sau osândită." Contactul cu oameni şi locuri din exil, aventurile sentimentale devin modalităţi de cunoaştere a realităţii. Două lumi se opun permanent: lumea inferioară, vulgară, violentă, plebea sau nobilimea coruptă, măcinată de intrigi politice, de instincte primare, condusă de scopuri machiavelice, şi lumea superioară, lumea spiritului reprezentată de artă şi religie. Însă atât în artă, cât şi în religie, există confruntări, duşmănii, războaie care scindează lumea.

Pictorul cretan devine un alter ego a lui Vintilă Horia, care a cunoscut exilul în Italia şi în Spania, unde s-a stabilit definitiv şi a murit în 1992. Opţiunea pentru pictorul El Greco, talentul cu care dă viaţă unor episoade cunoscute din viaţa acestuia şi recreează atmosfera din secolul XVI, dar mai ales descrierea unor tablouri, Despuierea, Martiriul Sfântului Mauriciu, Înmormântarea contelui de Orgaz, pledează pentru o personalitate artistică de excepţie. Din povestiri şi legende despre personaje istorice Vintilă Horia reînvie o lume uitată, într-un imaginar dialog cu fiinţa iubită, de fapt, solilocvii ale personajului-narator, strecurate în povestire sau în descrierea tablourilor, pentru a medita asupra rolului artei de revelare a esenţei spirituale a lumii, pentru a surprinde discrepanţa frapantă între viaţa spirituală şi instinctuală din Roma renascentistă, centrul artei, dar şi al depravării, confruntarea între apolinic şi dionisiac, reminiscenţele revitalizate ale unor ritualuri antice, practicate în secret în biserici părăsite şi pe proprietăţi private, într-o lume creştină, ea însăşi dezbinată de interese politice şi religioase.

Pe fondul istoric al unei epoci umaniste de la finele secolului XVI şi al visului spaniol de unitate creştină, se profilează itinerariul artistic al pictorului grec în exil, care se impune printr-o nouă viziune despre artă, la Toledo, pământul adoptiv care îl consacră şi îi deschide calea cunoaşterii prin iubire. Cele două femei din viaţa sa, Jeronima şi Violeta, reprezintă ipostazele opuse ale sufletului feminin, spiritualul şi instinctualul, iubirea şi senzualitatea, dar şi un mijloc de cunoaştere: "Femeia e un fel de mijlocire, o scară ce face posibilă înălţarea spre cunoaştere." Prin El Greco, Vintilă Horia ilustrează una din feţele exilului, exilul creator, când contradicţia dintre acolo, în patria de origine, şi aici, în exil, încetează, pentru a împlini un destin. Toledo devine spaţiul adoptiv de care se leagă afectiv pictorul prin iubire şi artă. Astfel exilul nu mai e doar ruptură, înstrăinare, ci împlinire a destinului. Gheorghe Grigurcu remarca credinţa lui Vintilă Horia în destin, transmisă şi personajelor sale: "Pentru cei ce-şi trăiesc exilul nu ca « o monedă de schimb », ci ca un fel de « acceptare soteriologică», o asemenea încercare, echivalentă unei iniţieri, revelă un destin. Aşadar, un dat fundamental, imuabil, un traiect pre-scris ca o răsfrângere a tragismului condiţiei omeneşti: [...] Aceşti oameni ar fi fost, oriunde şi oricând, nişte exilaţi. Istoria n-a făcut altceva decât să le ofere un titlu şi să le indice o cale, [...] un plan vital, născut odată cu noi".

Naraţiunea discontinuă permite revenirea asupra unor episoade din copilărie şi tinereţe, inventate de Vintilă Horia în absenţa unor informaţii despre anumite momente din viaţa pictorului. Acolo unde datele biografice sunt absente, imaginaţia reinventează întâmplări credibile pentru a demonstra predestinarea existenţei artistului. Intertextualitatea literară, filozofică, istorică, picturală, religioasă îi permite scriitorului să recreeze nu doar lumea lui El Greco şi viaţa pictorului, dar să valorifice, de asemenea, experienţa propriului său exil spaniol, să comenteze opera lui Platon, pe care se întemeiază concepţia sa despre artă, dar mai ales tablouri cunoscute ale lui El Greco, care par a prinde viaţă sub ochii lectorului, care asistă la conceperea şi pictarea lor. Vintilă Horia este nu doar un remarcabil romancier, Un mormânt în cer dezvăluie o nouă ipostază a acestuia, un comentator de artă cu o sensibilitate aparte pentru teme de inspiraţie religioasă. Viziunea creştină asupra lumii îl apropie spiritual de "pictorul mistic", cum este numit El Greco de criticii de artă.


Recomandăm această carte tuturor cititorilor pasionaţi de romane clasice, de vieţile marilor artişti ai lumii, de literatură de calitate. Scrisă de români.