Apoi mă vede, facem cunoştinţă şi mă întreabă: O să mă filmaţi? Îi răspund că o înregistrez doar, îi arăt reportofonul şi îmi spune că e obişnuită cu microfonul, pentru că a cântat la microfon; mi-l ia din mână, se prinde repede care e şmecheria cu înregistrarea, trebuie să apeşi pe butoanele off-on.
Delia a terminat clasa a treia şi îmi spune că materiile ei preferate sunt româna şi matematica. De fapt, toate materiile îi plac, e frumos la şcoală, zice ea. Dar e frumos şi printre cărţi.
Am fost la Târgul de carte Gaudeamus. Am văzut multe cărţi acolo şi mulţi oameni care cumpără cărţi şi sunt fericiţi. Le cumpără, le citesc şi li se pare minunat.
Are numai 9 ani, ceea ce o face să fie numită "cea mai tânără autoare a editurii Humanitas". Titlu pe care şi-l merită din plin: este o fetiţă veselă, plină de energie, care face desene foarte frumoase şi este fascinată de lumea poveştilor. "Meseriile" imaginate de ea, cea de călător sau cea de cititor mi s-ar potrivi şi mie. Cu ocazia turneului pe care l-a făcut în mai multe oraşe din ţară ca să îşi lanseze cartea pe care a şi ilustrat-o, Delia a ajuns şi la Cluj, oraş pe care l-a văzut pentru prima oară. Poate va mai veni şi la concertul lui Sting din octombrie 2017, din moment ce a profitat de vizita ei în oraş ca să-i vadă live pe scenă pe cei de la Depeche Mode. Delia e pasionată şi de muzică, este fan declarat al lui David Bowie!
Cât despre carte, O zi din viaţa Deliei este un volum în paginile căruia am descoperit o fetiţă deosebit de talentată. Se poartă exact ca orice copil de vârsta ei, merge la şcoală, se bucură de vacanţă şi profită de timpul liber citind şi desenând.
Chiar dacă îmi spune că nu a luat niciodată lecţii de desen, dă viaţă pe hârtie, cu foarte multă migală, unor lucruri din universul ei familial (tatăl, mama, sora mai mică, Luiza, camera în care locuieşte, jucăriile care o înconjoară), dar şi unor personaje imaginare şi locuri pe care le-a vizitat.
Una dintre ilustraţii îmi atrage în mod deosebit atenţia. Este un aparat telefonic din copilăria mea şi cum sunt aproape sigură că nu există o asemenea relicvă a tehnologiei în casa părinţilor sau la alţi prieteni de vârsta ei, o întreb unde a văzut telefonul respectiv. Mă surprinde răspunsul Deliei, dar deopotrivă pronunţia ei impecabilă:
L-am văzut la muzeu şi mi-a plăcut foarte mult. M-am întrebat atunci oare de ce nu mai sunt şi acum telefoane aşa de interesante. Trebuia să învârţi discul până la un număr, după aceea să-l laşi, şi tot aşa până formai numărul. Eu la un muzeu din Olanda l-am văzut. Acolo am vizitat muzeele din trei oraşe: Ruks Museum, Van Gogh Museum, Stedelijk Museum din Amsterdam; la Rotterdam am fost la Kunsthal, la Boijmans van Beuningen şi în Haga la Muzeul Mauritshuis.
Vizitele prin galeriile de artă olandeze au însemnat pentru Delia şi întâlnirea cu un pictor "genial", cum îl consideră ea. I-au plăcut aşa de mult pânzele lui Vermeer că s-a dus până în oraşul lui natal şi a făcut o reproducere după lucrarea Vedere din Delft, pe care o puteţi admira şi voi în carte. Îmi mărturiseşte că acum este în "etapa" Van Gogh, lucrează la nişte reproduceri după tablourile lui.
Cu o naturaleţe dezarmantă, copilul zglobiu şi dezgheţat din faţa mea îmi mai povesteşte despre scriitorii pe care îi cunoaşte personal (Florin Bican, Ioana Nicolaie, Ciprian Măceşaru, T.O. Bobe, Adina Popescu, Gheorghe Florescu), aflu cum a pictat cu o seară înainte ghipsul traducătoarei clujene Gabriela Lungu (îmi place să cred că piciorul domniei sale s-a mai înveselit puţin în compania furnicilor desenate de Delia), dar şi despre ocupaţiile ei obişnuite din vacanţă: citeşte aventurile din Mary Poppins, îi spune poveşti Luizei, ascultă muzică şi desenează.
Nu pot rata ocazia să o trag de limbă despre personajul meu favorit din O zi din viaţa Deliei şi o întreb cine este, de fapt, Melcovici, cel care este prezent în toate desenele ei şi fiecare apariţie a lui te face să zâmbeşti. Trage aer în piept şi mă lămureşte dintr-o suflare:
Melcovici este prietenul meu imaginar şi este semnătura mea. Are 112 ani, este rârâit, ştie două limbi moarte şi şapte vii. S-a născut la Constanţa, în oraşul lui Ovidiu şi este foarte înţelept. Îl cheamă Helix S. Melcovici, cu S de la Socrate, dar eu îi spun simplu, Melcovici, şi el nu se supără, căci suntem prieteni vechi. După ce a terminat facultatea cu 10 pe linie, s-a dus să viziteze lumea. Până a ajuns la mine acasă, eu i-am oferit găzduire şi am devenit prieteni. Un singur lucru nu înţeleg, îmi spune Delia conspirativ, el este tot timpul cu mine, însă părinţii mei nu-l văd niciodată pe Melcovici.
Zâmbesc, închid microfonul (on-off!) şi revin în lumea oamenilor mari, uneori incapabili să vadă lucruri vizibile doar pentru ochii inocenţi ai copilăriei.
Ascultaţi întregul interviu aici.