Happy California of my dream... (1)

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..." >
Boris Vian

Dragă Iulia,

Mulţumesc mult că ţi-ai amintit de Sf. Ioan. Eu uitasem cu desăvârşire şi o prietenă de-acasă din Stanford, tot româncă, m-a sunat să-mi spună la mulţi ani şi eu credeam că mă felicită de Anul nou şi i-am răspuns la mulţi ani. De abia pe la sfârşitul zilei mi-am amintit nu-ştiu-cum că e celebrul Sf. Ioan sărbătorit de mine pe vremuri cu surle şi tobe, spre enervarea bunicii...

Dragă, o prietenă din Berlin - nu dintre amicii noştri, care s-au mutat la ţară, sătui de atâta civilizaţie germană citadină - deci o nemţoaică berlineză care merge deseori în Ro cu biznisuri, a pus mâna, mai mult sau mai puţin din întâmplare, pe o carte, Mit şi realitate din istoria Ro - sau ceva asemănător... - scrisă de Lucian Boia şi mi-a adus-o aici. Vreau să-ţi spun că e prima carte de genul ăsta pe care o citesc şi mi se pare fascinantă. Tipa îmi spune că, dacă mai vreau şi alte titluri, să-i scriu, că ea le comanda din Berlin la Humanitas şi pe urmă mi le trimite aici. Îmi faci şi mie o listă Boia? Te rooooooog!!...

Iulia, ce ciudată e viaţa! Mă gândesc ce-o înţelege oare nemţoaica asta din miturile şi realităţile româneşti, dar uite că ea îmi trimite cărţi numai şi numai pentru că somehow l-a întâlnit pe Boia la Berlin şi omul i s-a părut fascinant. Şi, desigur, pentru că e generoasă şi are bani! El a vorbit acolo ceva despre cum se raportează românii la occident, iar ea a ţinut minte comparaţia aia cu Ro = Belgia Orientului. Tu ştii cum e la noi, (la voi!) ţi se tot spune chestia asta sau tot auzi Bucureşti = micul Paris. Şi pe urmă lumea stă liniştită cu burta-n sus, aşteptând ca destinul fericit şi inexorabil să se întâmple, dacă tot e scris în ceruri.... Cred că acest lucru a încercat B. să îl explice nemţilor, dar prietena mea l-a întrebat cum de ne-am ales tocmai Belgia ca model, de ce? Ea nu pricepea, iar el a râs.... Cică tipul e şi un bărbat fermecător, oare de ce nu i-or pune ăştia poza pe cărţi?

Lumea aici e agresiv-grăbită şi politicoasă într-un fel egoist, care te ţine în banca ta. Persoanele căsătorite zic din cinci în cinci minute my husband told me sau my wife told me şi ai impresia că singurele lor informaţii sunt cele primite de la consort/soartă. Voi rămâne încă două săptămâni la Washington, locuiesc chiar în miezul problemei, la doi paşi de Casa Albă. Acum plec să fac cumpărături - ţoale, că sunt ieftine, am prins nişte reduceri, pot cumpăra pe gratis haine scumpe, dar totul e urât că zilnic se adună lumea în faţa Casei Albe şi trebuie să mă lupt cu poliţiştii pentru că vreau să merg în sens invers puhoiului. Îţi dai seama, eu pot vedea totul de pe geamul apartamentului, dar plec din camera mea la cumpărături - cred că aşa am făcut tot timpul, am luat-o aiurea, împotriva puhoiului.

Bye, M.

PS. Să vezi ce groaznic - ştii că ţi-am spus că de când m-am stabilit aici, de ani buni, eu mi-am pierdut mirosul. Nu mai simt nimic - o fi din cauza climei umede. Azi dimineaţă meditam în vârful patului, cel mai fain pat în care am dormit aici vreodată, cu aşternuturi numai dantele, şi lângă mine moţăia liniştit Sparky, motanul gazdelor. Când m-am sculat am văzut între dantele o pată mare, galbenă, veche, care parcă ar fi marcat mijlocul patului. Şi brusc mi-a revenit mirosul, de fapt amintirea mirosului, cred, că pentru peste tot simţeam numai duhoare de pisică în călduri, indiferent ce duceam la nas - flori sau camembert. Îţi dai seama ce puternică poate fi memoria olfactivă? Cum să scap de amintirea asta, ai vreo idee?

Te las, aici e târziu, aproape 12 noaptea, îţi scriu de la GWU şi trebuie să ajung acasă, afară e o furtună groaznică şi oameni înarmaţi cu pistoale sunt afară şi fură, nu de mult unul s-a repezit la poşeta mea, dar am reuşit şi-am fugit mai repede decât el.